Vicii Primare

Capitolul 39 - Turcoaz caramelizat și griji.

Sunt o lașă. Sunt cea mai mare lașă de pe lumea asta. Îl privesc pe Tudor de câteva secunde lungi și nu pot să dau glas la ceea ce mă deranjează de câteva zile.

-Lavinia, ce naiba ai? Zici că ai o broască râioasă-n gât și dacă deschizi gura, ți-e frică că va fugi. Spune amuzat deși nu știe că în loc de animalul scârbos pomenit, se află ceva care îl va răni mai mult decât își poate imagina.

Îmi dau ochii peste cap și sper să mă lase în pace. Mă depărtez de bar și mă ocup de mesele care se află în capătul opus de unde stă el. Sunt absentă în toate mișcările dar mă bucur că nu sunt atât de neîndemânatică să vărs ceva pe clienți sau să mă împiedic cu tava plină de băuturi în mâini pe un loc drept. Sunt un haos premergător și nu am idee încotro s-o iau. Până și Răzvan a observat că ascund ceva și abia după ce l-am asigurat că nu este secretul meu și nici a lui, a renunțat să mai fie atât de insistent.

Doamne, cât de lașă sunt! Îl privesc cum se mișcă repede și cu fluiditate în a învârti paharele și sticlele pline și nu pot decât să-l invidiez pentru dexteritatea sa. Șuvițele brunete îi înconjoară chipul frumos și palid iar ochii lui negrii sunt concentrați pe fiecare picătură care cade în pahare cu precizie.

-Ești o perversă, Lav. Vii cu pretextul că îți aștepți comanda doar ca să mă poți admira în toată splendoarea mea. Îți fac și o piruetă?

Și îmi zâmbește în stilul lui caracteristic ce-mi face inima să-mi plângă că nu am voie să mă îndrăgostesc de el. Tudor este persoana pe care ți-o dorești alături în calitate de prieten, soț, iubit, amant și frate. Este fantezia oricărei femei, în orice formă posibilă, dar pentru mine un fruct interzis și banat cu limite.

Înghit în sec și mă blestem pentru a nu știu câta oară că nu pot s-o fac. Vreau să-l văd cât mai des zâmbindu-mi și făcând astfel de glume care mă ajută să trec peste orice. Și asta face din mine cea mai mare egoistă.

-Dă-mi tava aia odată! Spun pe un ton un pic cam dur decât intenționasem și mă depărtez de el.

Simt că-mi tremură picioarele și mă rog ca seara asta să se sfârșească cât de curând. Ceva se întâmpla și cu el dar a spus că nu merită pomenit, nefiind ceva de majoră importanță. Fiecare ascundeam ceva în sufletul nostru și fiecare vrem să scapăm de povara grea.

I-am făcut semn Ivonei că mă duc până în vestiar, am deschis dulăpiorul meu, am luat telefonul în mână și l-am sunat pe Răzvan.

-Alo? Răspunde la al treilea ton.

-Răzvan... Am... Am nevoie de tine. Spun în șoaptă deși sunt sigură că a auzit mai mult decât clar.

-S-a întâmplat ceva la muncă? Lavinia, vrei să vin acum după tine? Mă întreabă iute de parcă ar fi în stare să și zboare numai ca să mă scape de griji.

-Nu, nu. Am capul încărcat cu ceva și nu pot să mă concentrez. Unde ești?

-Abia am ajuns acasă. Vin la pub. Spune repede și aud o ușă trântindu-se în fundal.

-Dacă nu este nici un deranj... Spun rușinată deși abia aștept să-l revăd.

-Nu fi prostuță. Tu niciodată nu mă deranjezi. Voi fi acolo în zece minute. Spune ca pe o promisiune vitală și încheie apelul telefonic.

Te iubesc! Spun telefonului, știind că el nu mă va auzi. Asta era o altă problemă de care se presupunea că aveam s-o rezolvăm luni. Mă uit la ceas și pufnesc când acele îmi râd în față, afișând abia ora patru după-amiază. Mai aveam șase ore de muncă în care trebuia să rezist să nu răbufnesc despre multe lucruri care-mi încărcau conștiința. Am ieșit în fața mall-ului ca să-l aștept pe Răzvan și mi-am aprins o țigară. Am scrutat cu privirea clienții care se grăbeau să ajungă în căldura primitoare din clădire și adolescenții care se bucurau de weekend. Am încercat să zâmbesc deși puteam să pun pariu că am eșuat lamentabil.