Vicii Primare

Capitolul 41 - Calmante și parcări

Scot tubul cu pastile din geantă, iau o pastilă cafenie între degete și o privesc lung. Era fără rost să neg că nu aveam nevoie de ea mai ales că începeam să-mi pierd echilibrul în picioare. O înghit cu prea puțin curaj și beau jumătate de sticlă de apă minerală.

Sunt cu nervii la pământ de mai bine de câteva zile infernal de lungi și tot nu am reușit să mă hotărăsc ce voi face cu apartamentul. Ioana nu a mai dat nici un semn de viață de mai bine de două săptămâni, dar nici eu nu am fost mai prejos. Nu am contactat-o deși peste exact opt zile trebuie să plătim chiria apartamentului.

-Arhire, nu mai visa cu ochii deschiși și spune-mi că ești pregătită.

Scutur imperceptibil din cap și mă uit la instructorul meu care mă privește ciudat.

-Cred că da. Mormăi nesigură dacă pastila și-a făcut efectul sau nu.

-Nu crezi nimic. Am încredere în tine. Nu-mi pica traseul că nu te mai recunosc. Încearcă el să glumească cu mine dar reușește să scoată doar un zâmbet ușor pufnit și jerpelit.

Avusesem timp destul să mă pregătesc psihic pentru proba finală și iată-mă aici, în parcarea stadionului, alături de alți zeci de studenți, confuză și nesigură pe ceea ce va urma.

-Domnule Simion, mă bucur să vă revăd.

Îmi întorc capul spre persoana căreia i se adresează instructorul meu și postura profesională a acestuia mă face să mă încordez până în măduva oaselor.

-Asta e eleva ta? Întreabă cu ironie și mă analizează rapid din cap până în picioare.

-Este. Mai am alți doi care sunt deja la mașină. Îl anunță instructorul.

Nu știu cum să mă comport cu persoana care este responsabilă cu eliberarea viitorului meu permis de conducere așa că încerc să schițez pe față un zâmbet cât de se poate de natural și fac o rugăciune mută ca pasila aia afurisită să-și facă efectul mai repede până nu plesnesc de emoție.

-După dumneavostră. Mi se adresează bărbatul în uniformă și întinde mână spre mașină.

Îmi aplec privirea în pământ și merg la Opelul Corsa de la școală, cu pași mărunți și repezi. Polițistul mă urmează îndeaproape și parcă simt cum îmi suflă-n ceafă. Se oprește în dreptul mașinii și îi analizează pe ceilalți doi băieți care așteaptă cu nerăbdare să dea examenul.

-Domnișoarele au prioritate. Spune examinatorul și îmi face semn să mă urc la volan.

Înghit în sec și-mi târâi picioarele, înconjor mașina și deschid portiera din stânga. Privesc locul șoferului și îmi repet că am mai condus mașina asta de nenumărate ori, o cunosc și nu am motive să-mi fie frică chiar acum.

Mă așez pe scaun și mi-l potrivesc după înălțimea mea. Îmi pun centura de siguranță, reglez toate oglinzile până dau de vizibilitatea de care am nevoie și mă blestem că nu am avut minte îndeajunsă să fumez o țigară înainte să fiu examinată.

-Vă rog să mergeți până la Spitalul de Urgențe pe strada principală, după care vom face două parcări pe unde ne va permite spațiul.

Tonul lui este strict profesional și simt că există o capcană în toate acestea. Scot maneta din viteză, asigurându-mă că frâna de mână este trasă, învârt cheia în contact până motorul prinde viață, semnalizez stânga, apăs pe ambreaj, bag într-a-ntâia și apăs ușor pe accelerație, în timp ce eliberez piciorul de pe ambreaj. Roțile mașinii pornesc lent și fără să ne zdruncine și mă felicit în sinea mea că nu mi-a murit motorul la plecarea din rampă. Mă încadrez aproape perfect pe prima bandă și prind curaj să schimb vitezele până într-a treia. Îmi calculez bătăile inimii pe minut, respirațiile neregulate și mai ales metrii rămași până la semaforul unde trebuie să fac stânga. Execut virajul cu răbdare, acordând prioritate de dreapta și chiar dacă mor de curiozitate să văd expresia polițistului tăcut care stă lângă mine, mă concentrez la drum. După alți o sută de metri, văd Spitalul de Urgențe și încep să simt fiori reci pe toată șira spinării. La dracu! Nu am voie să parchez pe aici doar în caz că am cu adevărat o urgență medicală.