Vicii Primare

Capitolul 58 - Niciodată nu este pentru totdeauna

Șterg cu mâna oglinda aburită din baie și îmi analizez fața inexpresivă. Toată dorința de viață mi s-a scurs din obraji, lăsându-i palizi și trași la față. Cearcănele adânci evidențiază cât de multe nopți nedormite m-au chinuit în ultimul timp, iar culoarea ștearsă din ochii mei demonstrază cât de trist îmi este sufletul.

Teodora, practic, m-a obligat să ieșim în această seară. A spus că nu am făcut de mult o ieșire ca fetele și este timpul ca eu să mai iau și o gură nouă de aer care să mă țină departe de gândul că Răzvan a rămas doar o simplă amintire în viața mea.

Îmi usuc părul cu lentoare și îmi plimb absentă degetele printre șuvițele încurcate. Nu am puterea de a mă aranja și de a da piept cu realitatea din afara dormitorului meu care a fost martor suferinței mele. Zilele petrecute la facultate au fost puse pe pilot automat și am reușit să trec neobservată. Sau poate lumea doar și-a dat seama că nu sunt dispusă să mențin conversații formale și doar nu m-au mai băgat în seamă.

Mi-aș dori ca el niciodată să nu fi încetat să mă iubească. Mi-aș dori ca el niciodată să nu fi încetat să se gândească la mine. Mi-aș dori ca el niciodată să nu uite de toate clipele în care mi-a mărturisit cât de multă siguranță simte atunci când suntem doar noi doi.

Este prima dată când sufăr atât de mult pentru un bărbat. Și se spune că prima dată este cel mai dificil să treci peste. Răzvan a fost și va rămâne pe veci prima mea dragoste adevărată. Și tare mi-aș dori ca el să știe asta.

-Zi-mi că ești gata. E aproape ora zece. Strigă Teodora din spatele ușei închise.

Mă strâmb la reflexia mea din oglindă, închid ochii și inspir adânc aerul în piept. Mi-aș dori să mă vindec mai repede, să nu mă mai simt atât de răpusă la pământ de niște sentimente atât de grandioase.

-Nu știam că ne grăbim. Strig îndeajuns de tare încât să mă audă.

Și totuși nu-mi pasă de nimic. Mă simt atât de singură, chiar dacă știu că sunt norocoasă că am întâlnit-o pe Teodora și am câștigat-o ca și prietenă. 

Dar tot singură mă simt. Tot goală pe dinăuntru.

-Doar nu vrei să-ți petreci toată seara în baie. Nici măcar nu te-ai îmbrăcat.

Oftez. O dată. De două ori. Dar tot nu mă simt mai ușurată. Cred că degeaba oftez căci nu mă ajută la nimic.

Ies din încăperea aburindă, înfășurată doar într-un prosop în jurul corpului. Mă uit la creață și îi cer îndurare din priviri.

-Ai nevoie de asta la fel de mult cum am și eu nevoie de o pauză de la învățat. Mă ceartă subtil și oftez iarăși, devenind un tic nervos probabil pentru mine.

Murmur ceva neinteligibil pentru ea și îmi târâi picioarele până în camera mea ca să mă îmbrac.

Oare de ce nimini nu mi-a spus cât de mult doare? Oare de asta Tudor s-a lăsat pradă drogurilor? Oare asta îl făcea să nu mai simtă acest amalgam de sentimente? Oare așa devine totul mai ușor?

Mă uit spre telefonul meu ce stă pe noptieră și mă gândesc dacă să-l sun pe cel mai bun prieten al meu și să-l rog să ne înecăm amarul împreună. Dar pașii insistenți ai Teodorei ce mișună prin casă îmi dau de înțeles că asta ar fi cea mai proastă idee posibilă și ea nu mi-ar ierta-o niciodată. Iar eu sunt sătulă să pierd încrederea oamenilor. Am pierdut-o pe a lui și acum îmi este greu până să și respir.