Vicii Primare

Capitolul 26. Buze de zmeură. >>Răzvan POV

        Citeam confuzia în ochii ei gri și eram atât de nervos pe mine că-i cream astfel de sentimente. Mi-o doream atât de mult dar nu mi-am permis pentru nici o clipă să-i fur inocența de pe chipul frumos. Momentele în care profitam din plin să o strâng de mână pentru orice motiv banal, mă făceau să uit cine sunt. Și îmi recunoșteam neputința în fața ei. Mă putea juca pe degete dacă asta voia dar ea încă nu știa de puterea pe care o exercita asupra minții mele. Ea era locul meu de comoditate și bucățica mea de paradis și nici măcar nu am avut ocazia să-i ating buzele. Eram mai mult ca sigur că dacă îndrăzneam să-i simt dulceața gurii aveam să înebunesc de plăcere. Devenise păcatul meu cel mai mare și era atât de greșit.

Ajungem în poienița care mi-am amenajat-o la mai bine de o sută de metri de casă și o las să privească în jurul ei. Iubeam locul ăsta. Ori de câte ori aveam ocazia să vin aici, petreceam ore bune meditând în acest loc. Își desprinde degetele din mâna mea când simte nevoia să se așeze pe băncuța pe care am construit-o într-o vară. Privește cu ochii mari tot ceea ce ne înconjoară dar singurul peisaj care mă interesa era ea. Îmi permiteam s-o admir fără inhibiții și tot nu puteam să pricep de ce aveam nevoie de ea. Era frumoasă într-un stil propriu din cauza sufletului ei și a comportamentului împiedicat. Era frumoasă pentru că ochii ei își schimbau culoarea la fiecare stare pe care o simțea. Era frumoasă atunci când vorbea cu Tudor și era atât de relaxată. Era frumoasă pentru alte mii de motive și eu eram om nebun să sper că ea mă vrea pe mine. Sesizam reticiența ei față de mine și eram sigur că până și diferența de vârstă îi alimenta depătarea de mine. Dar eu aveam nevoie de ea ca de un drog nenorocit și tânjeam după o nouă doză. Buzele ei roz și crăpate de la atâta frig, stăteau întredeschise în timp ce privea emoționată apusul. Soarele cobora lent printre copaci și munți și încerca să se ascundă de noi. Iar eu speram să ne fie martor pentru orice fărâmă de șansă care aș putea s-o am cu această femeie care mi-a furat gândul că există lumea reală în afară de noi doi.

-De ce m-ai adus aici? Întreabă cu respirația întretăiată și mă bucur că mi-am împărtășit locul de meditație cu ea. Anume cu ea și nu cu altcineva.

-Îți place? O întreb scurt deși era o întrebare de umplutură.

Normal că-i plăcea. Vedeam că ochii acum albaștri îi deveniră umezi în timp ce privea grandoarea soarelui care fugea de noi.

Se ridică de pe bancă și se oprește la doar câțiva centimetri de mine. O privesc răbdător dar și confuz de gestul ei când își lipește ușor palma caldă de obrazul meu încă neras. Îmi zâmbește cu atâta căldură și pur și simplu știu că face asta cu tot sufletul ei mare care i se ascunde în trupul mic și firav.

-Mereu faci ceva ca să mă uimești dar nu justifici nici o acțiune de-a ta. Te rog, spune-mi! Nu mă mai ține așa. Nu mai suport să fa...

Îmi lipesc buzele brusc de ale ei și îmi țin ochii deschiși ca să îi văd reacția. Inima începe să o ia la galop când nu reacționează deloc în primele secunde și mă retrag imediat ce-mi dau seama că a fost o mișcare a dracului de proastă. Ultimele raze portocalii îi mângâie fața și observ lucirea lacrimilor ce le reținea în ochi. La dracu! Am supărat-o! Îmi permit să-mi aduc câteva înjurături usturătoare și aștept să mă răsplătească din clipă în clipă cu o palmă sau ceva ce ar face o femeie nervoasă. Dar ea nu face nimic. Doar mă privește cu ochii ei care deveniseră o amestecătură delicioasă de gri cu albastru și tace.

-Îmi cer scuze! Murmur printre buze după un minut care a trecut a naibii de lung în timp ce privirea ei mă sfridelea necontenit.

-Pentru ce? Întreabă șoptit în timp ce trage aer în piept cu zgomot.