Vicii Primare

Capitolul 25 - Numele sentimentului

Îi simțeam căldura mâinii pe sub mănușa groasă și mă tot gândeam  cât de bine se potrivea cu mâna mea. Abia reușeam să-mi țin echilibrul pe schiurile astea infernale și el tot insista să ne îndreptăm spre o altă pârtie.

-Nu! Gata! Nu vreau! Nu-mi place! Țip spre el, îmi smuncesc mâna chiar dacă-mi plăcea atingerea lui și-mi împreunez mâinile la piept.

Îmi pierd echilibrul și ateriz în fund pe o porțiune nu prea moale a zăpezii. Mă încrunt când începe să râdă și scot limba la el exact ca un copil mic.

-Nu înțeleg cărui om normal la cap nu i-ar plăcea să schieze. Spune printre hohote de râs și-mi întinde mâna.

O apuc cu furie și mă ajută să mă ridic. Alunecă până în spatele meu și începe să mă scuture de zăpada de pe pantaloni. Din greșeală sau cel puțin așa vreau eu să cred, mi-a atins și o parte din buca stângă și, inevitabil, m-am înroșit mai tare decât îmi permitea frigul de afară.

-Ajută-mă să mi le scot din picioare! Mai mult îi poruncesc și mă ajută să ajung pe o băncuță.

Se apleacă la picioarele mele și îmi scoate bețele astea malefice cărora nu le înțeleg scopul. Se așază lângă mine și mă privește amuzat.

-Ce e? Mă răstesc la el și mă blestem că reușesc mereu să mă comport ca un copil răzgâiat în preajma lui ca și cum creierul meu nu funcționează pe frecvența normală.

-Ești simpatică când ceva te supără și ochii ți se fac gri. Spune cu nonșalanță.

Reușesc să-mi păstrez fierbințeala în obraji și nu-mi vine să cred că a reușit să observe acest detaliu minor la mine. Mi-am mușcat interiorul obrazului și am înghițit în sec. Oare mă analizase atât de bine încât am devenit previzibilă? Scutur ușor din cap la gândul ăsta și îmi impun să nu-mi pese absolut nimic ce are legătură cu el. Dar ochii lui sunt atât de verzi în contrast cu zăpada albă și aș vrea să-l cunosc și eu.

-Sanie? Murmur și-i observ privirea pironită asupra buzelor mele.

Cât de îmbujorat poate fi un om? A dracu sânge care circulă prin obrajii ăștia nenorociți care mă dau de gol de fiecare dată. Fusese mult mai ușor să nu roșesc în preajma lui Vlad. Și de el chiar îmi plăcea! Oare? Nu! Nu-mi place de Răzvan. Cum naiba poate să-mi placă? E șeful meu! Da. Șeful...

-Ești sigură că nu vrei să înveți să schiezi? Nu știi ce pierzi. Încearcă să mă convingă pentru a mia oară.

-Știu că nu vreau să-mi pierd o mână sau un picior. Sanie sau eu plec. Fac tot posibilul să mă impun în fața lui, iar expresia amuzată de pe fața lui nu-mi sugerează nimic.

Își dă jos și el bețele infernale, le ia și pe ale mele și se duce la recepție singur. Profit de acest moment și-mi aprind o țigară. Trag cu nesăț din fumul rece și îmi răcoresc creierul de atâtea gânduri. Eram atât de confuză cu tot ce avea legătură cu acest bărbat. Și era bărbat! Nu un băiat abia ieșit de la pubertate ca Vlad. Încep să râd de una singură când mi-l imaginez pe Tudor ținându-mi un discurs despre diferențele între băieți și bărbații virili, cum e el.

-E ceva amuzant? Mă întreabă Răzvan ținând o sanie de două persoane în mână.

-Aia nu pare sigură. Arăt cu degetul spre imitația de sanie de plastic și mă înfricoșez când mă gândesc că ar putea să se frângă în orice moment și să mă omoare.

-Alte motive, Lavinia? Ți-e frică? Mă întreabă cu un rânjet provocator și îmi înghit orice temere.

-Ce mai așteptăm? Exlam cu îndârjire și mă îndrept spre pârtia mai puțin periculoasă.