Vicii Primare

Capitolul 49 - Indecizii. >>> Răzvan POV

Ușurarea care mă cuprinde este de nedescris în momentul în care am reușit să vorbesc cu Lavinia. O mințeam, nespunându-i adevăratul motiv al întoarcerii mele, dar nu aveam de gând să o supun unei torturi psihice din cauza dorințelor stupide ale tatei.

Toată noaptea m-am foit  și nu am reuși să-mi găsesc locul în patul imens. M-am trezit mai obosit ca niciodată și plănuiam deja o escapadă  undeva prin munți, doar eu și iubita mea. Sunt nerăbdător să-i revăd chipul angelic, să fiu înconjurat de inocența ce o emană și să strâng în brațe trupul ei firav.

-Pot intra? Aud vocea mamei după ce ciocnește la ușa dormitorului meu.

-Da, mamă.  Răspund și continui să-mi fac bagajul pentru a mă reîntoarce cât de curând acasă. 

-Ce crezi că faci? Mă întreabă femeia cu ochii verzi împăienjeniți de lacrimi când realizează că ceea ce vede nu este rodul imaginației sale.

-Plec, mamă. Nu-l pot lăsa să-mi controleze viața chiar și atunci când mi-am clădit deja un viitor în altă parte. Spun pe un ton cât mai moale pentru a nu-i da motive să dea frâu liber lacrimilor ce se adunaseră împotriva mea în colțul ochilor ei.

-Nu vorbești serios. Răzvan,  te rog să fii înțelegător și să te gândești bine. Rico abia a ieșit din spital. Dacă va afla că pleci acum, va fi distrus. 

Rămân cu mâna plină de umerașe pe care stăteau agățate cămășile mele și mă rotesc atât cât să văd chipul mamei. Amărăciunea ce i se citește pe chipul neiertat de vreme, mă face să mă opresc și să despic firul în patru ale vorbelor sale. 

-O iubesc, mamă.  Dacă nu era ea, poate reconsideram dacă să mai rămân măcar o săptămână. Măcar una.   Dar nu vreau să mai stau departe de ea. Nu îmi pot permite să o pierd. Explic cu calm deși simplul gând că Lavinia ar putea dispărea complet din viața mea, mă face să-mi pierd rațiunea. 

-Ce ți-a făcut fata aia de ți-a sucit mințile în halul ăsta?  Pentru numele lui Dumnezeu,  e mai mică cu opt ani ca tine! E o copilă! Ai stat destul cu ea. Scuipă cuvintele cu reproș și  mă face să-mi strâng mâinile în pumni dureroși și doritori de a lovi cu forță sacul de box din subsolul meu de acasă. 

-E o copilă,  da. Dar de asta și o vreau anume pe ea. O pot educa în așa fel încât să ne potrivim la orice. Spun fără a-mi alege cuvintele, dându-i mamei un avantaj considerabil împotriva mea.

-Ce faci, Răzvan?  Te apuci să crești fetițe acum? Spune-mi sincer, crezi că ea își dorește un copil la vârsta asta?  E pregătită oare să aibă o familie și să fie responsabilă pentru tot ce vine la pachet cu devotamentul necesar? Gândești mai imatur ca ea, probabil. Ești bărbat în toată firea! Nu te poți implica în educarea ei deoarece nu-i ești tată.  De ce nu-ți găsești o femeie care să aibă aceleași țeluri ca și tine în viață?  De ce insiști să-ți complici existența cu o studentă? 

Întrebările îi ies calculate din gură și după durerea ce încearcă să o ascundă în voce, îmi dau seama că ceva nu este în regulă.
-Tata te-a pus să faci asta, nu-i așa? Întreb rece și observ cum femeia pe care o iubesc necondiționat,  se cutremură sub privirea mea, albindu-se câteva tonuri la față. 

-Răspunde-mi. Spune și evită să-mi spună adevărul. 

-De ce se bagă în viața mea? Am plecat doar ca să-i demonstrez că nu am nevoie de el și de relațiile lui pentru a ajunge sus. Țip spre ea deși sunt conștient că ea nu are nici o vină aici.

-Fata aia nu este pregătită pentru a-ți oferi moștenitori într-un an sau doi. Fii rezonabil, Răzvan! Îți vrem binele!

Pluralul folosit mă scoate din sărite,  apuc de geamantanul de pe pat și-l izbesc de perete. Furia ce pune stăpânire pe corpul meu îmi face sângele să pompeze prea repede prin vene. Și problema cea mai gravă era că auzeam prea limpede adevărul ce încerca să mi-l arate. Avea dreptate într-o oarecare măsură și simpla coincidență că după atâta timp, Lavinia nu a îndrăznit să-și mărturisească sentimentele față de mine, oricare ar fi fost ele, mă făcea să-i dau crezare.