Vicii Primare

Capitolul 43 - Pat rece și surprize

Muzica răsună fără îndurare prin boxe și este prima dată când mă bucur că am rămas singură în apartament. Am dus lipsa Ioanei zile întregi de când ne-am certat, dar azi era motiv serios de sărbătoare și nu voiam să mă gândesc la fosta mea colegă de apartament și problemele dintre noi. Plus că-mi era foarte dor să-l văd pe iubitul meu cu ochii lui verzi hipnotici.

Sticla de vin alb este de ceva timp în frigider, iar peștele e aproape gata. Ceasul arătă că este puțin trecut de ora opt și mă aștept, din clipă în clipă, să aud soneria de la ușă ca să-l revăd pe Răzvan.

Cred că sunt mai emoționată decât am fost dimineață când am dat examenul, dar voiam ca el să fie mândru de mine cu adevărat. De când îmi arătase esențialul în afacerile sale, mi-am dorit din toată inima să-i arăt că și eu pot atinge anumite țeluri în viață și prin simplul fapt că acum aveam dovada că eram aptă de a conduce orice mașină până în trei tone și jumătate, trebuia să mă facă să mai cresc în ochii săi.

Un ușor clinchet făcut de cuptor mă pune la cunoștință că peștele ar trebui să fie deja gata, așa că mă grăbesc să-l scot de la căldură, chiar dacă Răzvan încă nu ajunsese.

Aranjasem masa din sufragerie cu două tacâmuri pentru această seară specială. Nu reușisem să plecăm nicăieri în weekendul pe care mi-l propusesem eu să fie perfect pentru a-i declara sentimentele mele deoarece ne-am lăsat duși de val în legătură cu multitudinea de acte pe care el a insistat să-mi explice fiecare clauză în parte pentru a fi conștientă cât de periculoase sau avantajoase pot fi anumite hârtii cu valoare juridică. Nu mi-a părut rău pentru timpul, oarecum, irosit dar simțeam nevoia să-i spun cât de mult înseamnă el pentru mine și că relația noastră este cât se poate de serioasă, cel puțin, din punctul meu de vedere.

Mă sperii ca un copil de întuneric când se aude, în sfârșit, soneria de la ușă și înainte să-i deschid, trag un ochi în oglindă pentru a fi sigură că arăt impecabil, chiar dacă purtam blugii albaștrii, vechi de trei ani și o bluză albă cu decolteu în v.

-Bună. Îmi spune cu vocea răgușită și mă înfior instant când îl aud.

Îl salut scurt și îl examinez rapid din cap până în picioare căci are un aspect foarte nesănătos și pare că a lucrat patruzeci de ore încontinuu. Cămașa de sub sacou este șifonată și ieșită, pe alocuri, din pantaloni. După ce se descalță și-și agață pardesiul în cuier, mă strânge puternic în brațe și mă sărută cu gingășie pe frunte.

-Mi-a fost dor de tine azi. Îmi șoptește în timp ce-mi caută buzele.

Vorbele lui îmi gâdilă toate simțurile și ne abandonăm amândoi într-un sărut lung și promițător că ziua de azi era perfectă pentru a-i spune cât de mult țin la el.

Îl poftesc la masă și mâncăm în liniște, evitând să-i pun întrebări despre cum i-a fost ziua și de ce are cearcăne atât de proeminente. Imediat ce am terminat amândoi de mâncat, mă ajută să strâng masa și ne așezăm amândoi pe canapea, cu paharele de vin în mână.

-Ce ai făcut astăzi? Îl întreb nerăbdătoare să găsesc momentul oportun de a-i da vestea cea mare.

-A fost o nebunie. Oftează obosit și face o pauză scurtă înainte de a continua. Lavinia, trebuie să-ți spun ceva.