Vicii Primare

Capitolul 48 - Cafea și uniforme

Nici un om întreg la minte nu ar face ce fac eu acum. Dar, cumva, nu mă pot controla. Se presupune că ar trebui să mă simt foarte inconfortabil într-o încăpere închisă împreună cu un bărbat la fel de frumos ca și Victor. Dar ceva din mintea mea nu procesează împrejurimile acestea ca fiind neadecvate. Mă simt mult prea bine în compania acestui bărbat și mai ales să-i ascult poveștile despre șoferii în devenire. Ochii săi prind culoarea mierii în lumina din balcon și nu mă sfiesc deloc să păstrez contactul vizual cu acesta. O anumită parte din mine se simte relaxată, iar cealaltă parte este extrem de curioasă să afle mai multe despre persoana din fața mea.

Balconul său este amenajat parcă pentru mine personal. O canapea neagră și lungă începe dintr-un colț și se termină exact lângă intrare. Pe pervaz este improvizată o mică bibliotecă și zărisem mai multe titluri care-mi erau mai mult decât cunoscute. Era ciudat să aflu cât de multe aveam în comun cu acest bărbat și faptul că îi stătea mult prea bine în uniformă, mă făcea și mai intrigată.

-Apropo, cum de ai hotărât că vrei să intrii în poliție? Îl întreb subit, întrerupând discuția anterioară.

Șatenul râde și își freacă bărbia cu arătătorul și degetul mare. Mă privește amuzat și parcă se gândește dacă ar fi un moment potrivit sau nu de a împărtăși această informație cu mine.

-Mai dorești o bere? Îmi răspunde cu o altă întrebare și pot vedea limpede pe expresia chipului său că ar vrea totuși să-mi spună dar ceva îl împiedică.

Încuviințez din cap și îl privesc cum se ridică de pe canapea și iese din balcon. Mă uit pe geam și îmi spun că sunt o proastă și ar cam fi cazul să plec. Eram deja de mai bine de trei ore în apartamentul său, la a patra bere, iar eu nu am simțit deloc trecerea timpului.

-Este un subiect sensibil? Îl întreb direct în momentul în care îmi pune în mână o nouă doză.

-Pentru comunitatea pașnică a vecinilor. Spune și ciocnește cu mine fără a-mi da posibilitatea să realizez că evită din nou să deschidă subiectul.

-Pe bune, acum! Mi se pare fascinantă meseria asta deși nu cred că aș fi în stare să o prestez. La fel cum este și meseria de doctor. Mi-ar plăcea la nebunie să practic medicina dar mi se întoarce stomacul pe dos la mirosul sângelui. Nu știu cum de unii sunt atât de rezistenți psihic de a nu leșina. Pufnesc ușor într-un surâs sec când îmi aduc aminte de filmulețele grețoase pe care Teodora le colecționează pe telefon, justificând că din operațiile alea, ea are mult mai multe de învățat decât pare.

-Doar la miros sau și la vederea lui? Întreabă amuzat și se reașază pe canapea, parcă mult mai aproape de mine față de dățile trecute.

-Te legi de cuvinte acum? Te-am întrebat ceva și tu tot eviți să-mi răspunzi. Vecinii trebuie să se ajute între ei. Spun pe un ton șovăielnic și îi provoc încă un surâs.

-Se trage din perioada comunistă. Oamenii simt nevoia să încalce cât mai des legile din ziua de astăzi și eu am vrut să mențin liniștea și ordinea așa cum era altă dată.

-Nu înțeleg. Recunosc și îmi duc degetele la încruntătura ce mi-a apărut pe frunte.

-Părinții mei au avut aceeași meserie și probabil că mi-au transmis acest simț al justiției. Spune pe un ton gutural și sunt mai mult ca sigură că este ceva mai mult decât ceea ce-mi confesează.

-Oricum ar fi, uniforma îți vine fără cusur. Mă trezesc vorbind și-mi acopăr gura cu ambele mâini.

-Așa să fie? Întreabă pe un ton mult mai moale și mă privește mult mai intens decât aș fi crezut eu că ar fi posibil.