Vicii Primare

Capitolul 13 - Aparențe înșelătoare!

                Lumea asta chiar mă ia de proastă? Mi-am înghițit câteva înjurături și am servit masa spre care mă îndreptam. I-am făcut semn Ivonei că mă ocup eu de ultima masă ocupată și m-am apropiat de cei doi cu multă hotărâre și calm.

        -Vă servesc cu ceva? Am întrebat stăpână pe propriile sentimente care clocoteau la foc mare.

        Bărbatul își ridică privirea din decolteul roșcatei și șocul se citi clar pe față.

        -Lav... Murmură printre buze.

        -Voi doi vă cunoașteți? Interveni roșcata și se uita când la unu, când la celălalt.

        -Desigur că ne cunoaștem. Răspund fără să trădez pic de emoție pe chip. Este și iubitul meu. Doar part-time, drăguță, nu te speria. Încerc s-o „liniștesc" și îi zâmbesc nonșalant.

        Vlad dă să se ridice de pe scaun dar îi fac semn să nu se obosească.

        -Comanda. Acum. N-am timp de pierdut.

        Roșcata îl plesnește pe Vlad peste obrazul proaspăt ras și mă rog să-l fi usturat așa cum merita. Îi zâmbesc victorioasă și mă îndrept cu pași repezi spre bar. Tudor mă întâmpină, îi spune Ivonei să se ocupe de clienți și mă conduce în spatele ușilor care dădeau spre bucătărie.

        -Vlad? Întreabă cu compasiune și mă îmbrățișează din senin.

        Mă las scufundată în brațele lui puternice și inspir mirosul lui familiar după care tânjeam de câteva zile. Suspin de zor dar mă abțin să nu vărs nici o lacrimă. Dacă era să plâng, aș fi făcut-o de dorul lui Tudor.

        Am stat lipiți unul de celălalt câteva minute în care el mi-a mângâiat părul și mi-a șoptit tot felul de metode de tortură pe care și le-ar fi dorit să le pună în practică pe Vlad. Mi-am scăpat un chicot printre buze și i-am mulțumit pentru că mereu mă face să râd.

        -Promite-mi că nu vei mai vărsa nici o lacrimă pentru nici un bărbat. Îmi spune în timp ce-mi ținea fața-n mâini.

        Aprob din cap și închid ochii când mă sărută pe creștet și mă îmbrățișează iar.

        -Ne-am sărutat. Murmur în gulerul cămășii sale.

        -Și ți-a plăcut? Mă întreabă cu blândețe.

        Scutur din cap în semn afirmativ și fac un pas în spate ca să-i văd chipul. Mă apucă de mâna dreaptă și mă strânge ușor de degete.

        -Înseamnă că măcar la ceva a fost bun și dobitocul ăsta.

        Un râset isteric îmi scapă printre buze și îi mulțumesc iar.

        -Iartă-mă! Te implor, iartă-mă! Nu suport să fii supărată pe mine. Spune cu vocea rugătoare dar ochii îi trădează adevărata durere.

        -Dacă mă apuc să iert pe toată lumea, ce se va mai alege de inima mea? Îl întreb și suspin din străfundul ființei mele.

        -Oh, Lav. Îți jur că am vrut să-ți fac un bine. Credeam că-ți fac un bine. Aveam de gând să-ți spun în seara aia.

        -Puteai să-mi spui de dimineață. Tudor, nu vreau să ne mai certăm. Trebuie să apară și șeful și nu vreau să ne vadă împreună.

        -Ai refuzat oferta. Trage concluzia și aprob scurt din cap. Mai bine așa. Se culcă cu secretara.

        Am rămas blocată pentru câteva secunde, privindu-l și analizând noua informație primită. Asta voia el de la mine? Doar să se culce cu mine? Îmi îngădui să mă arunc din nou în brațele lui Tudor și încep să plâng.