Vicii Primare

Capitolul 34 - Ancora sufletului

Totul se derula prea repede în fața ochilor mei. Nu îmi aduceam aminte cum am ajuns aici și nici nu-mi păsa. Bipăitul surd pentru urechile mele care arăta bătăile inimii, mă făcea să nu clachez întru-totul. Perfuziile îi alimentau venele cu ce avea nevoie iar eu stăteam ca o epavă și-l țineam de mână. Tata... unul dintre cei mai importanți oameni din viața mea suferea pe patul ăsta blestemat și eu îmi făceam de cap cu un bărbat pe care abia-l cunoșteam. Mă uram pentru lipsa mea de interes față de ai mei și cât de nepăsătoare am fost de când m-am întors ultima dată din Bacău. Eram atât de revoltată de comportamentul mamei, încât uitasem complet să mai țin legătura cu tata, de care știam că avea probleme cu spatele. Nu am înțeles prea clar cum se întâmplase accidentul dar singurul lucru la care puteam să mă gândesc era să repet „Tatăl Nostru" și să mă rog mut să se trezească și să spună că-și poate mișca picioarele. Chipului lui arăta și acum senin și plăcut de parcă anii nu-și lăsaseră amprenta în jurul ochilor. El era singura persoană care-i ținea piept mamei și îl apreciam foarte mult pentru dragostea ce i-o purta femeii care era, uneori, insuportabilă.

-Tati, te rog, întoarce-te la mine. Îngân printre lacrimi și sper din tot sufletul ca o minune să se întâmple, să deschidă ochii și să-mi zâmbească caracteristic.

-Vino aici! Aud o voce masculină și tresar când îi simt atingerea.

-Nu! Nu plec de aici! Mă răstesc la el.

-Lavinia, te rog. Nu ai mâncat nimic toată ziua și ți-am adus o supă. Nu trebuie să plecăm nicăieri. E pe masă. Spune fără să slăbească strânsoarea mâinilor.

Mă sprijin de el când mă ridic de pe scaun și ne așezăm amândoi la masa din salonul steril. Nu știam pe unde umblă mama dar mintea mea nu-mi permitea să mă gândesc la altcineva decât la persoana care răsufla greoi pe patul de spital din fața noastră. Mi-am ridicat privirea spre fereastră și am icnit când am realizat că se făcuse noapte afară.

-Mănâncă un pic și promit că te las în pace. Îmi spune rugător și îmi ațintesc privirea pentru câteva secunde asupra brunetului.

-Nu trebuie să te întorci la Iași, Răzvan? Îl întreb puțin iritată de comenzile lui deși nu eram sigură că vreau să rămân singură.

-Poate să aștepte. Tu ești mai importantă pentru mine.

Izbucnesc violent în lacrimi și nu-l resping când mă ia în brațe și mă mângâie pe cap.

-Va fi bine. Promit! Am vorbit cu doctorii și mi-au dat cuvântul că vor face tot ce este necesar ca să poată merge din nou.

La auzul cuvintelor, simt miliarde de așchii cum îmi nenorocesc inima-n bucăți și hohotele ies în repetate rânduri din gura mea în timp ce mă agăț ca liană de pulovărul lui. Aveam încredere în ceea ce-mi spunea dar nu tot ce se întâmpla cu tata era în puterea lui ca să facă minunea asta.

-Mama unde e? Întreb când reușesc să mă potolesc și Răzvan îmi șterge lacrimile cu buricele degetelor sale.

-Am dus-o acasă și i-am dat un somnifer. Spune cu calm și îmi pune lingura în mână.

Privesc bolul de plastic și mă strâmb. Nu vreau să mănânc și nici nu cred că stomacul meu ar agrea asta acum.

-Te rog! Pentru mine! Câteva linguri și nu te mai bat la cap. Îmi spune blajin și-mi mângâie obrazul stâng.

Înghit în sec, închid ochii și duc lingura la gură. Îmi dau seama că eram lihnită așa că mănânc mai bine de jumătate, ceea ce-l face pe Răzvan să zâmbească mândru că m-a convins s-o fac.