Lost in lies

Capitolul 110

Vreau să plâng dar ce mi-a făcut îmi trece prin minte. În inima mea s-a oprit o săgeată ce nu mai poate trece. Ochii îmi rămân la sângele ce se scurge din trupul ei fără suflare. La ochii ei din care se prelinge o lacrimă. Ei sunt larg deschiși. Dar sunt goi. Atât de goi încât vreau să văd în ei orice. Chiar și furie, dezgust, orice. Numai să văd ceva.

Are capul tăiat. E îmbrăcată într-un costum crem care e pătat de sânge. Sânge. Atât de mult sânge în câteva săptămâni. Sânge. Un cuvânt agravat pe creierul meu. Pe ochii mei. Roșu. O culoare pe atât de frumoasă pe atât de dureroasă.

Lângă ea stă un tablou. Un tablou cu o fată spânzurată într-un dulap. Apoi simt cum inima mi se oprește în loc când văd pantofii roșii din picioarele ei ca să îmi dau seama că e Yuna. Și că se află în dormitorul meu.

-Cheamă poliția...

Cuvintele îmi ies atât de repede dintre buze încât nici nu realizez ce spun.

-Dar Jisoo...

-Jisoo e la hotel...

Yeonjun nu mai spune nimic și bagă mâna în buzunar după telefon. Eu alerg. Alerg cu Yoongi și Ryujin din urma mea în subsol. Simt că voi cădea atât mental cât și fizic cu fiecare treaptă pe care o pășesc. Degetele îmi sunt pe perete iar mai apoi sunt pe mânerul ușii. E încuiată.

Mă întorc spre cei doi ca să văd cum Yeonjun coboară și el.

-Sunt pe drum. Vine și ambulanța.

Dau din cap ca mai apoi să simt cum din drepta mea Yoongi aleargă spre ușă iar când piciorul lui izbește ușa aceasta se răstoarnă cu un trosnet. Îmi țin rasuflarea. Îmi închid ochii dar mi-i deschid imediat odată ce aud țipătul lui Ryujin.

-Jimin...

Buzele mele abia se deschid când îl văd. E în lanțuri. E rănit. Dar e în viață.

Întru în urma lor. El deschide ochii. Zâmbește. Zâmbește în timp ce e pe cale să își dea ultima suflare dar are puterea de a zâmbi pe care eu nu am avut-o niciodată.

Cămașa îi este ruptă iar pantalonii din blug nu sunt mai departe de soarta primei piese.

-Ai venit...

Reușește el să rostească privind spre mine. Vrea să își întindă mâna dar lanțurile îl opresc și îi lasă mâna să cadă pe betonul jilav.

Apoi simt o senzație. Ceva ce simt pentru prima dată. Durere amestecată cu reușință. E viu. Ambii sunt vii. Iar eu i-am salvat.

Genunchii meu sfârșesc lângă picioarele lui pline de răni. Rani adânci. El zâmbește iar. Un zâmbet chinuit. Își pune o mână pe părul meu. Iar eu simt cum cedez când îi simt degetele firave.

-Sunt în viață Yeji...salveaz-o pe Rose...salvează-mi logodnica...