Lost in lies

Capitolul 109

Trei ore mai târziu.
Yoongi pov.

Privesc spre Yeonjun. Avea dreptate. Ăsta e cel mai dureros sentiment.

-Yeji, ce a spus Rose?

-Suntem tripleți, Yoongi. Rose, și noi doi. Jimin e în viață. E în casa lui Namjoon. Nu am idee dacă ei știu dar trebuie să îl salvăm.

Cuvintele ei îmi stau în gât. E ca și cum cineva mi-ar înfibge un cuțit în plămâni iar acum mă înec cu sânge. Ca și cum cineva mi-ar cufunda capul într-un botoi cu apă rece. Iar acea apă mă trezește la realitate. Ea e sora mea. Jisoo îmi este mamă. Dar tot ea m-a impus să fac lucruri ce mă fac să vreau să mor în loc să le îndeplinesc.

Inima îmi spune să o strâng la piept și să nu îi mai dau drumul. Mintea îmi spune să pornesc naibii motorul și să îl salvez pe Jimin. Viața lui depinde de noi acum.

-Intră în mașină...

Șocul e prea mere amândoi. Ea însă nu îmi dă drumul. Șoptește că îi pare rău chiar dacă știu că în câteva ore eu voi fi cel ce va implora în genunchi pentru iertare. Ea mă va privi cu ură și dezgust în ochi chiar dacă eu doar faceam asta pentru a o proteja. Sper ca într-o bună zi să realizeze asta. Voi muri pentru ei dacă va fi nevoie. Voi face orice să o protejez.

Nu știu când se și urcă. Corpul îmi este blocat în loc până când Yeonjun mă trage de mânecă. Dau din cap. Îl cred. Nu e el. Nu are cum să fie el. Acel Yeonjun pe care îl știu nu e așa. Și îl cred. Îl cred când a spus-o că nu ne el. Sper să fie adevărat. Mă forțez să cred că e nevinovat.

Îmi târăsc picioarele până la locul șoferului. Privesc spre fereastră pentru a-mi ascunde lacrimile ce dau să cadă. Pornesc motorul iar atunci mintea i-a locul inimii. Conduc prin ceață. Conduc prin ceața lacrimilor și prin ceața de pe stradă. Încep să mă urasc atât de mult pentru ce am facut încât încep să-mi fi dorit să mă împuș acolo.

Yeji pov.

Porțile negre se deschid. Nu aștept bine să oprească mașina căci deschid portiera sărind cu protestele lui Ryujin în urma mea. Amintirile îmi pătrund mintea fix ca un glonț tras în mijlocul capului meu. Alerg. Alerg cu cei trei din urmă mea. Nu realizez că plâng. Ploaia începe să bată în noi iar în câteva secunde nu mai știu dacă plâng sau e doar apă.

Mâinile îmi tremură când încearcă să nimerească mânerul ușii. Îl murdaresc de sânge. Apoi realizez ceva ce mă face să mă dau cu câțiva pași înapoi. Sânge. Sânge ce se strecoară pe sub ușă și îmi înconjoară încălțămintea. Sânge. Cuvânt atât de familiar pentru vara asta. Iar dacă mai întreba cum aș putea descrie aceste trei luni "sânge" ar fi cuvântul potrivit.

Apoi deschid ușa. Ce văd lasă un loc gol în plămânii mei dar și în inima mea. În tocul ușii stă întinsă pe podea, într-o baltă de sânge, Shim Su Ryeon.

Știu că sunteți confuzi dar totul se va explica în următoarele capitole ce vor fi și finalul cărții.