Lost in lies

Capitolul 83

În viața asta trebuie să stim ca ne caută doar două persoane. Poliția și moartea.
Dacă cineva întreabă sau spune cuvântul moarte ne gândim automat la o siluetă inalta îmbrăcată în straie negre și la o coasa lungă din fier ce atârnă de umărul ei. Cu o mască scoasă din filmul "Scream", cu ochii goi și gluga neagră în cap. Dar aici vorbim de moartea adevărată nu de imaginea ce ne-o clădim despre ea. Moartea cu piele purpurie ca a unui cadavru cu ochi goi. Cu piele ce dacă o atingi locul atins se face alb. Cu semne albe pe trunchi de la curele strânse pe corp. Cu gâtul rănit de la urletele scoase. E amuzant pentru Yeji dacă te gândești. E amuzant în sensul ca dacă te gândești prea mult la asta înnebunești de-a binelea. Dar cum își imaginează Yeji moartea? Probabil o persoană ce are întreg corpul în flăcări. O persoană care o urăște și îi transmite asta printr-o privire de sticlă. Ca și acei ochi sticlosi ce privesc spre tine dar nu pot vedea nimic. Ca și păsările numite
"ciori". Dacă dau de ceva nu îl lasă în pace. Dacă dau de un cadavru nu îl lasă în pace. Sunt asemănate cu definiția morții. Odată ce pune ochii pe tine nu scapi.

Este un fel de introducere. Probabil ca se referă la moartea lui Moonbin. Probabil ca e din cauza ca citesc 'La un pas de moarte". Dar cert e că am simțit nevoia sa scriu asta. Ma reprezintă.

Yeji pov.

Tremur. Tremur atât de tare încât mai am un pic și scap cutia de plastic din mâini. Îmi astup urechile lăsându-ma pe genunchi în timp ce plâng și încerc sa nu ascult și sa primesc toate urletele venite din partea omului ce acum se află în flăcări. Aud trosnete.

Îmi simt pulsul în gât. Urletele și înjurăturile lui au ,surprinzator, vocea mamei ce urla la mine că sunt un nimic în timp ce Hyunjin sta în tocul ușii privind-o și așteptând să termine că să ceară permisiunea de a lua mașina din garaj că să poată pleca la club. Îmi astup urechile când fierul fierbinte ma lovește deplin în vârful capului. Îmi strâng mâinile în jurul urechilor pentru a nu-mi asculta urletele. Mi-am promis că nu voi mai simți la fel. Mi-am promis, dar uite-ma aici simțind un firișor de sânge prelingandu-se de pe fruntea mea în timp ce eu zac pe podea doar într-o pereche de pantaloni mult prea largi pentru mine strânși la mijloc cu o curea neagră pe care am șterpelito din biroul lui mama pentru a nu avea cu ce mă lovi. Cu un maiou negru pe bretele ce au fost date la o parte în timp ce pielea mea a luat foc din nou și din nou.

Și uite-ma aici ridicându-mi privirea și văzând exact nimic, auzind doar un urlet surd ce vine din îndepărtare.

E ecoul vocii mele? Probabil.