Lost in lies

Capitolul 98

Apoi e haos.
Poliția țipă.
Shim Su Ryeon plânge.
Eu trag de mâner ieșind din mașină cu 5 secunde înainte să explodeze.
Spatele îmi arde.
Cineva mă trage în jos de sub apă iar eu simt ca mă voi îneca în fiecare secundă.
Trag o gură mare de aer atunci când stransoarea din jurul gleznei mă lasă.
Șuvița roșie împreună cu sacoul roșu se pierd prin copaci iar ultimul lucru pe care îl văd la el este rânjetul lui și un pistol ce se îndreaptă spre fruntea mea.
Apoi un foc de armă.
Sânge.
Umărul meu sângerând.
Urletul ce îmi iese dntre buze.

Mă întorc cu fața la mașină ca mai apoi să văd un R scris cu vopsea roșie. Sau poate că așa cred eu. Dar nu o mai fac când văd întâi un deget cu un inel roșu chiar lângă umărul meu. Înghit în sec auzind țipătul poliției. Îmi ridicat ochii văzând corpul lui Soojin la un metru distanță de mine. Încep să tremur. Ba nu. Am făcut-o dintotdeauna.

Brațele polițiștilor mă trag la mal. Degetele mamei mă zgâlțâie și îmi repetă numele mințind și spunând cât de mult mă iubește. Iar eu stau. Stau udă din cap până în picioare în timp ce focul mi se reflectă în ochi.

-Scumpo!

Îmi i-a chipul chipul în palme. Are ochii scoși din orbite.

-Nu mă atinge!

Până și eu sunt surprinsă de vocea mea. Nu observ când cineva îmi i-a sânge din braț sau atunci când un aparat foto fotografiază R-ul de pe pieptul meu. Privirea îmi este blocată pe femeia din fața mea ce ridică o sprânceană în timp ce o lacrimă i se scurge pe obraz. Își lipește buzele de urechia mea. Sunetul făcut de poliție și de foc acoperă orice vorbă.

-Bună încercare să mă tragi în jos. Să vezi cum o să zaci ani de zile într-un spital de nebuni.

Îi simt pomeții ridicându-se pe pielea mea. Zâmbește. Când se desprinde văd o altă lacrimă rostogolindu-se pe bărbia ei.

Se ridică în picioare. Se preface că șchiopătează. Se ține de umărul unui domn iar acesta se întoarce spre ea.

-Este pozitiv?

Întreabă ea unul dintre polițiști. Acesta își pleacă capul clipind des.

-Da.

Shim își duce mâna la gură începând să plângă.

-A luat foarte mult.

Mă cutremur. Corpul meu se forțează să se ridice în picioare.

-Nu...

Vocea îmi tremură la fel cum o face și corpul meu. Acei doi pași mi se par un kilometru. Acele degete pe care le văd se proptesc pe umărul acelei femei. Apoi nu mai sunt eu. Nu mă mai pot controla. Corpul mi-o i-a înainte iar eu stau și privesc.

Privesc o fată cu păr negru udă din cap până în picioare cu lacrimi șiroind pe obrajii ei în timp se împiedica de propriile picioare cu manile pline de sânge agățându-se de mama sa ce acum e doar o străină. O urmăresc cum se chinuie să respire.

-Nu îmi poți face asta...

Încearcă să spună ea dar cuvintele i se încălcesc între buze. Plange. Nu îi pasă că rochia îi este sfâșiată și că nu mai are nimic în picioare.

Apoi văd femeia îndepărtându-se de ea dezgustată la gestul fetei când ea vrea să o apuce de umeri. Apoi fata se oprește. Tremură. Plânge. Urlă.

Trei stări ce aduc aceleași consecințe.

-Ar trebui să o închidem momentan?

Femeia și-a schimbat starea. Nu mai plânge. Își ia fica de umeri împingând o. Ea plânge. Ea urlă. Ea își imploră mama în genunchi să o ierte chiar dacă și-a promis că nu o va face în veci.