Lost in lies

Capitolul 34

Ma ridic.

-Presupun ca de acum in colo suntem straine daca ma alungi din casa nu, doamna Shim?

Zambesc sub privirea ei ce trada furia. Asta asteptam. 

-Sa speram ca Hyujin va merge pe acelasi drum ca mine, nu?

-Iesi afara.

Spune tinandusi ochii inchisi.

-Sa speram ca nu eu am fost cea ce sa nascut prima si cea ce a luat totul de pe numele tau.

-Hwang..

-Linistestete doamna Shim. Doar nu il vei da si pe el afara.

Rad luand actele in mana. A venit timpul sa mostenesc tot. Iar testamentul facut de tata nu se poate corecta. Nu e un simplu testament. Ci in cazul familiei noastre la 18 ani cel mai mare ia tot ce e pe numele mamei. Dar se pare ca tata sia cam scapat mana cand mam nascut.

-Mult noroc cu afacerea ce o mai are tata. Sa speram ca Hyunjin sa nu afle prea devreme-

-IESI AFARA IN MOMENTUL ASTA DIN CASA MEA!

Rad cand vad ca tranteste paharul de sticla in peretele din spatele meu in incercarea de ami nimeri capul. 

-Sper sa nu ne mai vedem vreodata.

Ies din birou auzindui tipetele. Imi iau rapid o parte din haine bagando intrun rucsac urmat de cele doua cutii si manuscrisul. Iau laptopul intro mana iesind din vila. dau drumul la lacrimi in timp ce rad. Tocmai am fost data afara din casa mea dupa ce mama a aflat de tastamentul tatei. Iam luat tot. Nu mai are decat sa traiasca pe banii lui tata in continoare. Acum nu mai am decat sa ramanem straine. 

Urc in masina. Aseara am dormit la Ryujin chiar daca am fost avertizata. Iam acum ma trezesc ca privec ultima data casa in care am crescut timp de 18 ani. Ma trezesc data afara.

Imi sterg lacrimile de pe obraz inca razand. Imi pornesc masina neprivind inapoi. Tin mana stanga pe volan in timp ce cu cea drepta iau un plic ce se afla deasupra. Gasesc usor locatia noii mele locuinte. Cred ca asa ar si trebuit sa fie. Ca toti sa imi intoarca spatele pana la urma. Urletul meu se face auzit in masina in timp ce strang volanul. 

Aglomeratia ma face sa fiu mult mai nervoasa decat ar trebui sa fiu. De acum voi fi doar eu. Nu o sa ma bazez pe nimeni si nu o sa imi mai pese de cei ce tocmai miau intors spatele. Ma las pe spate atunci cand aud un claxon in spatele meu urmat de cateva bubuituri. Acum nimic nu ma surprinde. Centrul Seul-ului a fost mereu asa. Orasul Seul a fost de fiecare data locul unde se intampla nenorociri. El a fost cel ce imi facuse viata asa. 

Trec pe rosu cand imi ies din sarite. Apuc pe o cotitura. Pot vedea portile imense vazanduse de la o departare destul de mare. Negre. Negre si imense atragand multa atentie. Accelerez. Ma uit in urma vazand urme de sange pe sosea si lumini de politie. Tipete si urlete. Cam 5 persoane alergand acolo fiind familia victimei. Invidie. As fi dat orice cand eram copil ca si mie sa mi se fi intamplat asta doar pentru atentia lor. A celor care credeau ca educatia mea se va rezolva doar cu banii. Idiotii care mau lasat sa ma descurc singura.