Poezii

Oceane interioare

Închid ochii ăștia inutili
Pe acest pat de moarte veșnic
Pun corpul ăsta, jaful ăsta de corp să doarmă
Să se liniștească
Căci nu știu dacă suntem dușmani sau nu
Nu știu dacă el mă vrea sau nu
Închis în corp ca o pasăre-n colovie
Legat de mâini de tot ce mă învie
Uit să vorbesc și limba maternă
Și știu că după nu voi mai valora vreun pic
Așa că uită-te la mine cum mor
Privește procesul în care zbor
Și uite cum mă pierzi încet
Puțin câte puțin
Și știu că nu devin nimic din ce oricine ar putea iubi
Așa că mișc trupul acesta ce devine și mai inutil
Și as vrea sa-l donez, dar nu e de copil
Așa că nimeni n-ar vrea
Un așa manechin
Să-i bântuie noaptea
Ca un rechin
Iar eu știu că stai de dragul a ce-a fost
Dar nu mai valorez nimic, că n-ar avea vreun rost
Și timpul trece, și mă strânge ceva În piept
Că văd cum se duce
Și cum îl pierd,
Și decât să mor de veacul lui
Mai bine mor de mâna mea,
Iar pe holuri aud noaptea
Moartea cum fluiera,
Și mă doare sufletul
Și urăsc sa recunosc
Chiar speram că putea și viața reală
Să aibă vreun rost,
Și chiar mă doare sufletul
Atunci când recunosc,
Chiar am vrut, măi frate,
Să îți arăt că pot.