Poezii

Un an mai târziu

Mi-era teamă să te ating, căci te-ai fi putut sparge. Chipul tău adormit era un vis în patul meu, între pereții mei, și nu-mi venea să cred că tu și toată ființa ta dormeați atunci în dreapta mea. Eu am învățat, dar poate prea încet. Știam că era ultima noapte după atât de multe ultime nopți. Știam că o căruță de lemn putrezit nu poate merge la nesfârșit, dar și mucegaiul de pe ea l-aș fi băgat în buzunar dacă însemna că-i prelungeam respirul. Mi l-aș fi bagat în vene, să fie parte din sângele meu. Aș fi tras-o eu de caii nu mai erau înhamați. Mă făceam cal dar și căruță, mă făceam orice. M-am facut orice am zis vreodată că n-aș fi ajuns să fiu, m-am făcut podisul de pe străzi. Din nou și din nou, chipul tău ireal. Trupul tău era magie, inspirul și expirul tău îmi făceau inima să tremure. Cerul rozaliu, un câmp înflorit, o galaxie de pe cer- erai o artă. Nu-ți voiam doar trupul, nu-ți voiam doar inima. Îți voiam sufletul, dar eu eram podisul de pe jos, iar caleașca a tot mers... iar eu eram călcat de roți, iar roțile zvâcneau.