Embrace of Darkness

Capitolul 19

  De două zile, stau închisă în dormitorul meu, un sanctuar transformat în celulă. M-am trezit acum două zile, dezbrăcată, doar cu bucata de dantelă care îmi acoperea feminitatea și pansamente în jurul sânilor, fiecare mișcare aducând un val nou de durere. Încă rănile nu au trecut, iar durere e prezentă, însă cel mai tare mă doare singurătatea. Lumina slabă care se strecoară prin draperiile grele pare să fie singura mea companie, accentuând izolarea care mă copleșește.

În aceste două zile, singura persoană pe care am văzut-o a fost menajera care îmi aduce mâncare. Mi-aș fi dorit să nu o facă. Privesc farfuriile pline cu o scârbă mută, refuzând să mănânc orice. Fiecare clipă petrecută în această cameră este o tortură, iar gândurile mele se învârt în cercuri nesfârșite, încercând să descopăr logica în haosul care mi-a devenit viața.

În orele nesfârșite de singurătate, am realizat că Hael a avut totul pus la punct dinainte. Faptul că nu am avut voie să părăsesc conacul și că doar Natalia a putut să mă vadă, toate acestea nu au fost coincidențe. Căsătoria pe fugă nu a fost un refugiu pentru mine, ci un lanț, o metodă prin care Hael să mă lege pe veci de el și să mă subjuge.

Gândul că sunt unica fiică a familiei Moretti mă șochează. Unica moștenitoare! Este ca și cum o piesă crucială a vieții mele a fost ascunsă de mine toți acești ani. Cum a putut tata să accepte ca fiul fratelui său vitreg, de care nu am știut până acum, să îmi ia locul? Să fie oare din rușine că are un urmaș de care nu era mândru? Faptul că Cosa Nostra a acceptat acest joc mi se pare de neînțeles. Sau poate că nici ei nu știau adevărul și toată lumea a fost mințită, crezând că noi doi suntem gemeni. Cat de bine și-au jucat cărțile! Excepțional!

Întunericul din cameră pare să mă sufoce, iar tăcerea este apăsătoare. Îmi privesc reflexia în oglindă de vizavi, observând cearcănele adânci și ochii goi, lipsiți de viață. Simt cum paranoia se strecoară în mintea mea, fiecare sunet din afara ușii fiind perceput ca o amenințare. Amintirile de la marginea pădurii revin în valuri, fiecare detaliu crud este gravat în conștiința mea.

Nu pot să scap de gândul că am fost doar un pion în jocul lor, folosită pentru putere și control. Groaza de a fi prizonieră în propria mea viață, de a fi trădată de cei în care am avut încredere, mă macină din interior.

  Lumea mea s-a prăbușit, iar fiecare zi care trece în această izolare forțată nu face decât să mă adâncească în abis.

Ceea ce mă tulbură cel mai mult este faptul că tata a permis toate acestea. Cum a putut să mă lase să devin o victimă în acest complot murdar? Cum a putut să se lase manipulat sau să fie complice la ascunderea adevărului despre familia noastră? Cum? Eram principessa lui!

Îmi strâng picioarele la piept, încercând să mă consolez în propria mea suferință. Ploaia continuă să bată în geam, sunetul ei fiind singura companie în această închisoare autoimpusă. Mă întreb dacă voi reuși vreodată să scap din acest coșmar sau dacă voi fi condamnată să trăiesc în umbra trădării și a minciunii pentru tot restul vieții mele.

Mi-au fost aduse pachete de țigări, pe care le-am fumat rapid din cauza nervilor. Fumul și nicotina lor a fost unica consolare în această celulă luxoasă. Acum, mă simt din nou în pragul disperării și am nevoie de altă țigară. Mă ridic cu greu din pat, fiecare mișcare simțindu-se ca un efort titanic, și mă îndrept spre terasă.

M-am mirat încă de la început că ușa este descuiată. Pentru o clipă, mi-a trecut prin minte și inimă dorința de a fugi, sperând într-o libertate neașteptată. Dar a fost spulberată rapid când i-am văzut matahalele îmbrăcate în cinstite negre păzindu-mă. Și până la urmă la ce folos. Mă va găsi mai repede decât aș putea alerga.