Embrace of Darkness

Capitolul 52

Hael

  Zelmira a închis ochii, iar capul i s-a prăbușit într-o parte ca și cum greutatea lumii s-ar fi năruit peste ea. O clipă, totul a fost tăcut, prea tăcut. Ekaterina a reacționat imediat, iar înainte să pot procesa ce se întâmplă, mi-a pus copilul în brațe. Privirea ei era rece, concentrată, dar nu-mi puteam rupe ochii de la Zelmira. Îl țin pe băiatul nostru în brațe, iar Zelmira... Zelmira părea că pleacă.

Inima mea a explodat în piept. Simt cum panică, durerea și neputința se împletesc într-o stare pe care nu o mai simțisem niciodată. Încerc să îmi controlez respirația, să-mi păstrez calmul, dar tot ce reușesc este să tremur, să simt cum lumea mea se destramă.

—Zelmira! I-am strigat numele ei, disperat, zguduindu-i corpul inert cu mâna liberă.

—Trezește-te! Dar nimic. Ea nu se w, nu răspunde. O altă lovitură directă în sufletul meu.

Mi-am strâns copilul mai aproape, dar lacrimile începuseră să-mi ardă ochii, iar gâtul îmi este sufocat de un nod imposibil de înghițit.

—Respiră, Zelmira, respiră! murmur cu voce tremurândă, de parcă șoaptele mele ar fi putut să o aducă înapoi.

Dar corpul ei este necontrolat, inert, aproape gol. Inima mi-a sărit o bătaie când Ekaterina a început să o resusciteze, mâinile ei lucrând rapid, fără greș. Părea sigură, dar eu mă simțeam distrus. Eram prins între viața care plângea în brațele mele și femeia care-și dădea ultima suflare pentru ea.

Ekaterina a țipat brusc:

— Defibrilatorul! Acum! Vocea ei a trezit echipa care parcă înghețase la fel ca mine.

  Am început să simt agitația lor, însă tot ce pot face e să privesc și să mă rog ca, în vreun fel, totul să fie un coșmar din care urma să ne trezim.

—O să fie bine... O să fie bine... repet cuvintele, de parcă încerca să mă conving singur, să-i dau speranță copilului meu care se zbate și plânge în brațele mele. Mă simt atât de pierdut. Hael, bărbatul care credea că poate controla totul, se destrăma chiar acolo.

Ekaterina i-a rupt rochia Zelmirei, dezvăluindu-i pieptul, iar imaginea m-a sfâșiat. Nu mai era soția mea puternică, femeia care îmi ținuse piept în orice luptă. Era doar un corp gol, lipsit de viață. Am strâns copilul mai aproape, iar plânsul lui mi-a rupt inima și mai mult.

—Încărcați aparatul! a ordonat Ekaterina, în timp ce mâinile ei verificau pulsul inexistent al Zelmirei. Asistentele ezitau, ochii lor dezvăluind neîncrederea.

  —Faceți ce vă spun, eu sunt medicul, îmi asum responsabilitatea! a strigat Ekaterina, furioasă. Vocea ei era aspră, dar fermă.

Le-am privit încremenit pe asistente cum încărcau defibrilatorul. Ekaterina a așezat electrozii pe pieptul Zelmirei și a dat semnalul. Trupul Zelmirei s-a ridicat brusc, dar ochii ei au rămas închiși.

—Din nou! a strigat Ekaterina. Trupul ei a mai fost zguduit o dată, și nimic. Un alt strigăt de disperare, de neputință a ieșit din mine.

—Zelmira! Rămâi cu mine! Cu noi! am strigat, simțind cum îmi scapă printre degete. Ekaterina a privit monitorul, iar tăcerea ei m-a distrus.

Ultima încercare!

—Încărcați la putere maximă! a țipat Ekaterina, sfidând privirile asistentei care păreau neîncurajatoare. Am spus maximă! a adăugat, fără a-și ascunde furia. Ele au ezitat, dar au ascultat. Și, odată ce aparatul a fost pregătit, Ekaterina a apăsat din nou pe electrozi.