Embrace of Darkness

Capitolul 38

Hael

  Stau pe canapea, sângele ei pătat pe pielea materialului, lipindu-mi degetele. Amprentele mele se impregnează în tapițerie, parcă voind să se îmbibe adânc în material, ca un semn al luptei pe care o duc în tăcere. Mâinile mele sunt pătate nu doar de sângele ei, ci și de sângele lui Imer. Nenorocitul știa totul, dar nu a făcut nimic ca să o oprească.

Știam că ceva nu era în regulă încă de aseară, când Imer a încercat să mă atragă în biroul său după petrecere, sub pretextul unor discuții „importante." Refuzul meu a fost diplomat, calm, dar ceva în ochii lui m-a făcut să-mi țin garda sus. Când a apărut Zelmira și și-a făcut reprezentarea de gelozie a picat la fix. Mai apoi totul s-a confirmat în dimineața asta când tata m-a sunat și, sub pretextul unei urgențe, m-a forțat să merg la biroul lui Imer. Am acceptat, spunându-mi că va fi ceva scurt, că voi fi înapoi înainte ca ea să simtă lipsa mea. Dar m-am înșelat. M-am întors prea târziu.

Zayn și Caius sunt în drum spre noi, împreună cu medicul familiei. Îi simt pe drum, ca niște umbre ce se apropie să repare ceea ce alții au stricat. N-am încredere în niciunul din medicii lui Imer, dar plecarea înapoi în America nu este o opțiune. Nu în starea în care se află ea. Tot ce pot face acum este să aștept, iar gândul acesta mă macină, îmi zgârie nervii până la os. Mâinile mele încă tremură ușor, urme de violență recentă, urme ale furiei pe care abia mi-am potolit-o când medicul m-a oprit. Dacă nu ar fi intervenit, pumnii mei nu ar fi părăsit corpul lui Imer nici măcar acum.

Dar voi continua, odată ce ea va fi bine.
Imer stă sprijinit de ușă, fiecare respirație a lui fiind o amintire dureroasă a faptului că este încă viu. Fiecare sunet de aer tras în pieptul lui mă irită, mă provoacă. Vreau să mă ridic și să-l sfărâm, să-i opresc fiecare răsuflare. Dar trebuie să mă abțin. Pentru ea. Îi simt privirea în spate, dar refuz să o întâlnesc. Nu-i dau satisfacția unui răspuns. Îl voi înfrunta mai târziu, când nu va mai fi nevoie de liniște. Acum, tot ce contează este ea.

Adania tremură în colțul camerei, ochii ei sunt larg deschiși, mâinile încercând să-și găsească un loc unde să se odihnească fără să pară inutile. Știe prea bine că a fost salvată în ultima clipă, când am închis-o în camera ei. Dacă ar fi intrat împreună cu ea, poate timpul ar fi curs altfel. Poate că ea ar fi fost rănită ușor, sau poate că nu ar fi ajuns să fie rănită deloc. Însă Zelmira... a știut că trebuie să tragă de timp, să lupte, să înfrunte ceea ce era inevitabil. Și a făcut-o, până când am ajuns eu. Nu putea să o lase pe Adania în bătaia lor și în plus pe Zelmira o căutau.

Dar chiar și așa, nu a fost destul. La naiba, Zelmira... Mă întreb cât de multă putere a mai rămas în ea, cât de multă voință să lupte mai are. Nu pentru că s-ar da bătută, ci pentru că îmi imaginez cât de greu a fost să îndure totul, fără să cedeze. Când am văzut-o cu el lângă, cu sângele curgând din ea, am simțit un nod în stomac pe care nu l-am mai simțit niciodată. Și fără să gândesc am țintit omorandu-l pe loc. Eram și sunt turbat de furie.

Trupul lui Kolya a fost luat în grabă din cameră, fără explicații, fără regrete. Mi-am păstrez privirea fixă pe el, ignorând totul în jurul meu, vrând parcă să mă asigur ca este mort. Explicațiile și consecințele nu mai au nicio importanță. Vom avea timp să răspundem în fața comisiilor și a oricui altcuiva, dar doar după ce ea va fi bine. Totul poate aștepta până atunci.

Doctorul încă nu a ieșit. Îl simt cum se mișcă dintr-o parte în alta a camerei, mâinile lui încercând să facă minuni. Încerc să îmi păstrez calmul, dar fiecare secundă care trece mă înfurie tot mai mult.

Imer îmi datorează sângele Zelmirei. Îmi datorează viața ei. Iar eu îmi voi lua datoria înapoi, într-un fel sau altul.

Respir adânc și mă uit la mâinile mele, la sângele care începe să se usuce, să se întărească pe pielea mea. Tot ce îmi rămâne acum este să aștept. Aștept ca doctorul să iasă și să îmi spună că ea va fi bine. Aștept ca Zayn și Caius să ajungă, și odată ce vor fi aici, vom începe să rezolvăm lucrurile în stilul nostru.