Embrace of Darkness

Capitolul 23

  Mă trezesc brusc, trupul meu transpirat și tremurând, ca și cum aș fi fost smulsă din adâncurile unui coșmar care refuză să mă lase să scap. Camera e învăluită în semi-întuneric, doar primele raze ale dimineții strecurându-se prin jaluzele. Respirația mi-e sacadată, iar inima îmi bate nebunește în piept, ecoul țipetelor din vis răsunând încă în urechile mele.

Simt gustul metalic al fricii pe limbă, iar în minte, imaginile zilei trecute se derulează fără oprire. Flăcările, țipetele, privirile disperate ale celor doi bărbați – toate se amestecă într-un torent de amintiri și emoții care mă copleșesc. Îmi ridic mâna spre față, încercând să îmi șterg transpirația, dar degetele îmi tremură incontrolabil, iar senzația e ca și cum sângele cald de pe ele încă n-ar fi dispărut.

În acel moment, simt o greutate familiară lângă mine, iar o mână caldă, tatuată și sigură se întinde și mă trage ușor spre ea. Hael e acolo, treaz, privindu-mă cu acea grijă și hotărâre pe care o cunosc atât de bine. Chipul lui, parțial ascuns în umbra dimineții, îmi oferă o ancoră de care să mă agăț în această mare de disperare.

—Zelmira, îmi șoptește el, vocea lui calmă și profundă. A fost doar un vis, ești aici cu mine. Totul e bine.

Dar cuvintele lui, deși blânde, par să nu reușească să alunge complet coșmarul care încă mă bântuie. Îmi simt lacrimile începând să se adune în colțurile ochilor, și mă arunc în brațele lui, căutând în acea îmbrățișare alinarea de care am nevoie disperată. Hael mă cuprinde strâns, trupul său puternic emanând căldura și siguranța care îmi sunt atât de necesare. Îmi îngrop fața în pieptul lui, iar mirosul său familiar, de piele și ușor de fum, mă liniștește puțin câte puțin.

—Sunt aici, nu te las, continuă el să îmi șoptească, mângâindu-mi ușor părul cu degetele sale.

Îmi simt corpul tremurând sub greutatea emoțiilor, dar Hael nu se clatină. Brațele lui sunt ca un scut împotriva ororilor care încă se ascund în mintea mea.

El se lasă ușor pe spate, trăgându-mă după el, iar patul moale ne îmbrățișează amândoi. Îl simt cum îmi înfășoară trupul cu brațele lui, trăgându-mă cât mai aproape de el. Mă ține strâns, ca și cum ar putea să absoarbă toată durerea și frica care încă mă bântuie. Capul meu se odihnește pe pieptul lui, și, cu fiecare bătaie a inimii sale pe care o simt sub ureche, un pic din agitația mea se stinge.

—E doar un vis, iubito, repetă el, cu o blândețe care îmi atinge sufletul în cel mai adânc colț al său. Totul va fi bine. Ești în siguranță.

—De ce faci toate astea? De ce ai grijă de mine? Reușesc să îngân. Își ridică mâna la nivelul feței mele luând o șuviță căzută pe frunte între degete și rotind-o. Mă privește fascinat de parcă găsește în adâncul meu cheia vieții.

—Pentru ca tu ai făcut toate astea pentru noi! Te-ai sacrificat în ciuda tutori minciunilor și ne-ai pus la picioare lumea! E rândul meu! Răspunde calm și îmi ia și ultima suflare.

Lacrimile încep să îmi curgă pe obraji, dar nu mă mișc din brațele lui. Îl strâng și mai tare, de parcă ar fi singura mea conexiune cu realitatea, singura ancoră care mă ține departe de haosul din mintea mea. Hael își mișcă ușor mâinile pe spatele meu, un gest simplu, dar care reușește să alunge puțin din frigul care îmi învăluie inima.

Pe măsură ce timpul trece, îmbrățișată de căldura lui, coșmarul începe să se estompeze, iar realitatea prezentului își face loc printre umbrele nopții. Respirația mea se calmează treptat, bătăile inimii revin la un ritm normal, iar zgomotele liniștitoare ale dimineții își fac loc în simțurile mele. Mă concentrez pe fiecare senzație – atingerea lui, sunetul liniștitor al vocii sale, bătăile inimii lui – și încet, foarte încet, mă simt din nou întreagă.