Embrace of Darkness

Capitolul 25

  !!!!Atenție: Partea următoare a lucrării abordează subiecte erotice și conține descrieri sugestive. Este destinat unui publicului matur!!!!Lectură plăcută!!!!

  Dimineața următoare, lumina palidă a răsăritului pătrunde prin geamurile avionului privat, creând o atmosferă liniștită, dar apăsătoare. Înveliți în tăcere, ne aflăm într-o cabină luxoasă, dar chiar și confortul acesteia nu poate estompa senzația de gol pe care o simt adânc în sufletul meu. Încerc să mă relaxez, să mă las în voia zborului, dar gândurile mele sunt încă întunecate, iar mintea mea agitată.

  Hael stă lângă mine, brațul lui oferindu-mi un sprijin tăcut, dar nu îmi poate îndepărta toate îndoielile care încă mă bântuie. Îi simt prezența ca un amestec de siguranță și incertitudine, o dualitate care mă ține prinsă între dorință și teamă. Îi privesc chipul pentru o clipă, observând liniile dure și expresia concentrată, dar nu găsesc în el răspunsul la neliniștile mele. Între noi e o liniște grea, dar nu ostilă – mai degrabă o tăcere plină de gânduri nerostite.

  În fața noastră, Caius și Eamon discută în șoaptă, tonul lor serios fiind în contrast cu peisajul de afară, unde norii se întind ca o mare albă sub aripile avionului. Ceva în felul în care își aruncă priviri rapide îmi spune că sunt și ei la fel de tensionați ca și mine, deși în feluri diferite. Zayn și Natalia stau în partea cealaltă a avionului, iar din când în când îi privesc, încercând să înțeleg legătura dintre ei.

  Cu o seară înainte de plecare, am luat decizia de a nu mai fi supărată pe ai mei. Știam că nu pot purta acea povară la nesfârșit, că trebuia să-mi găsesc un fel de pace, chiar dacă ceva în sufletul meu rămânea neîmpăcat. Îmi amintesc cum m-am dus la ei, cum am încercat să-mi stăpânesc emoțiile când le-am spus rămas bun. Am văzut durerea din ochii lor, dar și ușurarea când și-au dat seama că nu-i mai resping. Cu toate acestea, ceva lipsește – o parte din mine care încă sângerează, o rană care refuză să se vindece complet.

  Acum, în avion, simt oboseala adunată în ultimele zile cum mă apasă. Toate confruntările, deciziile grele și revelațiile dureroase m-au epuizat. Tot ce vreau e să ajung la conac și să dorm, să mă ascund de toate gândurile care mă chinuie. Conacul, cu umbrele și misterele sale, devine o promisiune de liniște, chiar dacă știu că liniștea aceea va fi, de fapt, o altă formă de întuneric.

  Zborul se desfășoară în tăcere. Nimeni nu îndrăznește să spargă atmosfera apăsătoare. Simt cum mi se închid ochii, dar nu pot adormi complet. În mintea mea, chipurile părinților mei continuă să mă privească, îmbinându-se cu imaginea lui Hael, cu umbrele conacului, cu Rusia și cu toate secretele care ne-au adus aici.

  La un moment dat, Hael se întoarce spre mine și îmi atinge ușor mâna, ca o promisiune tăcută că e aici, cu mine. Îi răspund cu o privire obosită, dar plină de recunoștință. Chiar și așa, o parte din mine rămâne distanțată, incapabilă să se deschidă complet, să se elibereze de toate temerile și durerile. Mă întreb dacă voi reuși vreodată să scap complet de umbrele trecutului, sau dacă voi trăi mereu cu aceste cicatrici invizibile.

  —Mai avem puțin și ajungem, îmi spune Hael, vocea lui fiind calmă, dar plină de subînțelesuri. Știu că și el simte tensiunea dintre noi, că și el are propriile gânduri întunecate. Dar pentru moment, aleg să le ignor, să mă concentrez doar pe căldura palmei lui care încă o ține pe a mea.

  Privind pe fereastră, văd cum peisajul începe să se schimbe, semn că ne apropiem de destinație. În curând, vom ajunge la conac, acel loc care a devenit atât de important pentru noi, dar care păstrează încă atâtea secrete și pericole. Oare acolo voi găsi liniștea pe care o caut? Sau va fi doar o altă bătălie, o altă confruntare cu întunericul care pare să mă urmărească mereu?