Embrace of Darkness

Capitolul 39

  Mă trezesc lent, fiecare mușchi din corp părând să protesteze la mișcare. Îmi simt gâtul uscat ca pergamentul, iar buzele crăpate parcă ard. În încercarea de a-mi adapta ochii la lumina slabă din cameră, mă concentrez pe senzațiile din jurul meu.

  Miroase puternic a medicamente și sterilitate, un miros care mă face să-mi tresară inima în piept. Aș încerca să mă ridic, dar greutatea corpului meu mă trage înapoi, încă prinsă între vise și realitate.

  Totuși, știu că nu sunt într-un spital. Când deschid ochii recunosc fiecare detaliu din acest loc – pereții, geamurile uriașe care permit să pătrundă lumina zilei, senzația moale al cearșafului de sub degetele mele.

Sunt tot în dormitorul din apartament. Același dormitor care a fost martor la atâtea nenorociri și promisiuni încălcate. Îmi amintesc totul, însă odată ce întunericul m-a cuprins amintirile sunt în ceață.

  Însă acum, totul pare diferit. Încă nu vreau să mă uit în jur, nu vreau să rup vraja. Încerc să-mi ignor toate instinctele care mă îndeamnă să verific fiecare colț al camerei, să mă asigur că sunt în siguranță. Dar adevărul este că știu unde sunt. Și mai mult, știu că nu sunt singură.

Simt respirația lui pe fruntea mea, caldă și constantă, ca o adiere ce mă ține ancorată în realitate. Este un sentiment straniu, de o intimitate dureroasă, dar în același timp, reconfortant. Îmi vine greu să-mi dau seama ce anume mă deranjează mai tare: liniștea camerei sau faptul că el nu a plecat de lângă mine. Fiecare bătaie a inimii mele pare să răsune mai puternic, ca și cum ar încerca să îmi amintească de fragilitatea momentului.

Nu mă uit la el. Nu am nevoie. Îl simt. Prezența lui este înțepătoare, ca un pumnal care îmi atinge pielea fără să mă rănească încă. O mână se odihnește pe abdomenul meu, cu degetele desfăcute, ca și cum ar vrea să mă protejeze de toate lucrurile care mi-ar putea face rău. Degetele lui sunt reci, dar mă fac să mă simt în siguranță, chiar dacă mintea mea nu poate să se desprindă de întunericul ce a cuprins ultimele zile.

Capul meu stă așezat pe brațul lui, iar respirația lui regulată îmi calmează ușor mintea agitată. Stă jumătate pe pat, trupul lui mare ocupând atât de puțin spațiu, încât aproape uit că e acolo. Lasă suficient loc pentru ca eu să mă pot mișca, dar știu că nu am cum să o fac fără să-l trezesc. Și poate că nici nu vreau să o fac. Inima mea se umple de un sentiment ciudat, aproape străin, atunci când realizez că el nu a plecat
de lângă mine. Nici măcar pentru o clipă.

Încerc să nu mă gândesc la tot ce s-a întâmplat, la toate deciziile care ne-au adus aici. Fiecare clipă alături de el a fost un amestec de durere și alinare, iar acum, în această tăcere încărcată, simt că amândouă sunt pe cale să mă înghită. Nu e doar grija pe care o simt în gesturile lui, în felul în care mă ține aproape, ci și ceva mai profund, mai întunecat. Știu că mă veghează, dar nu pot să-mi dau seama dacă e din cauză că îi pasă sau dacă se teme de ce s-ar întâmpla dacă ar pleca.

Îmi închid ochii din nou, încercând să mă pierd în senzația de siguranță pe care prezența lui o oferă. Dar gândurile mele nu vor să tacă. Mă întreb cât timp a stat aici, vegheat de umbrele nopții și bântuit de proprii săi demoni. Îl simt că nu a dormit. Ochii lui probabil sunt injectați de oboseală, dar asta nu îl oprește. Nu pleacă. Și, într-un fel bizar, asta mă face să mă simt mai în siguranță și specială decât orice altceva.

Îmi permit să mă relaxez, lăsându-mi greutatea să se sprijine complet pe brațul lui, ascultându-i respirația. Nu e timp pentru întrebări. Nu e timp pentru regrete. În acest moment, singurul lucru care contează este că el e aici, și asta e tot ce am nevoie să știu. Restul va veni mai târziu, când ochii mei vor avea din nou puterea să privească realitatea în față.