Embrace of Darkness

Capitolul 2

  O durere surdă și persistentă în creștetul capului mă smulge treptat din abisul inconștienței. Cu o forță necruțătoare, asemeni unui dictator de fier, creierul ordonă pleoapelor mele să se ridice, lăsând să pătrundă în câmpul meu vizual locul sinistru în care mă aflu. Deși frigul îmi pătrunde fiecare oscior, ancorându-mă într-un univers de gheață, lumina orbitoare este cea care mă intrigă cel mai tare.

  Cu o greutate covârșitoare, îmi deschid ochii, încercând să scanez împrejurimile și să descifrez ce s-a întâmplat. Amintirile se întorc încet, ca niște umbre neliniștite: accidentul, mașina, cei doi bărbați, lovitura, întunericul. Toate se aliniază în mintea mea, dar ce mă înspăimântă cel mai tare este încăperea în care mă aflu.

  Un subsol înghețat, gol și apăsător, impregnând în aer un miros puternic de metal amestecat cu stropi de sânge uscat și urină. Singura sursă de lumină este un neon muribund, care pâlpâie spasmodic, ca o ultima zvâcnire a unui suflet damnat. Și atunci realizez, cu o claritate înfiorătoare, că acum pot fi în mâinile oricui, pradă inconștienței mele.

  —S-a trezit frumoasa adormită? Tresar la auzul acelei voci familiare, căutând cu privirea posesorul ei. Îl reperez rapid, stând pe un scaun de birou aproape dezmembrat, savurând o ceașcă de cafea cu o nonșalanță sfidătoare.

  —Ce caut aici? Ce vreți de la mine? Îl întreb, dar nu îi ofer șansa să mă privească direct în ochi. Tâmplele îmi pulsează dureros, iar părul pare să mi se fi prins în sângele uscat care mi-a curs pe față. Buza îmi este și ea afectată, usturându-mă intens la fiecare mișcare.

  —Ne distrăm și noi. Nu uita că încă mai căutăm ariciul. Tonul lui jucăuș mă îngrozește și mai mult, trezindu-mi un fior de panică adânc în măruntaiele ființei.

  Privindu-mă atent, observ că încă mai port rochia, alături de lenjeria intimă, și respir ușurată. Totuși, armele mele au dispărut. Nu sunt atât de naivi încât să mă lase înarmată.

  Pașii lui lenți și apăsați mă terifiază, reverberând în tăcerea apăsătoare a încăperii. Îmi cuprinde maxilarul cu o forță brută, strângându-l cu o asemenea intensitate încât aud trosniturile înfiorătoare ale oaselor. Mă forțează să-mi ridic privirea, ochii mei întâlnindu-i pe ai săi, un verde smarald profund ce contrastează puternic cu părul său șaten deschis, amintindu-mi de nisipurile plajei.

  —Acum să ne jucăm, păpușă! sunt ultimele sale cuvinte înainte de a-mi sfâșia rochia, lăsându-mă expusă în fața lui, vulnerabilă și neajutorată.

  Dintr-un instinct disperat, îmi acopăr corpul cu mâinile, în timp ce tocul pantofului meu îi lovește brutal bijuteriile. Se apleacă, gemând de durere, și îmi oferă câteva secunde prețioase pentru a mă redresa și a căuta o scăpare. Cu inima bătând frenetic, mă repun pe picioare și scanez încăperea în căutarea unei evadări.

  Disperată, țip și lovesc cu furie ușa de metal, însă aceasta rămâne impasibilă, un gardian mut al chinurilor mele. În această încăpere cu monstrul din spatele meu, fiecare secundă devine un test de supraviețuire, iar fiecare acțiune, o luptă contra destinului necruțător.

  Bruta își recapătă rapid controlul, iar următorul lucru pe care îl simt este fața mea strivită de peretele rece și gri, emanând o răceală sinistră. Îmi prinde mâinile la spate cu o forță copleșitoare și simt lama rece a cuțitului său cum îmi crestează pielea delicată a spatelui. Nu o face adânc, dar este suficient încât sângele, lichidul vital ce ne menține în viață, să curgă lent, picătura cu picătura, pe podeaua murdară.

  —Ahh! scot un țipăt de durere, încercând zadarnic să mă eliberez. Efortul meu este în zadar, căci greutatea de 150 de kilograme a monstrului mă strivește fără milă de perete.