Embrace of Darkness

Capitolul 45

Lacrimile încep să curgă necontrolat pe obrajii mei când îl văd cum rămâne nemișcat. Privirea lui e greu de descifrat, rece, dură, aproape surprinsă, iar temerile mele se agită din nou, parcă devenind realitate. La naiba, asta nu trebuia să se întâmple așa!

  Îmi înghit emoțiile și privesc în jos, simțind cum greutatea momentului ne apasă pe amândoi. Dar apoi, în mod neașteptat, îl văd apropiindu-se de mine. Instinctiv mă înfior și mă încordez, așteptându-mă la orice, însă gestul lui mă surprinde. Mâna lui se ridică încet și, cu o calmă siguranță, se așază pe abdomenul meu, de parcă ar încerca să simtă ceea ce eu însămi abia pot înțelege. Mă privește intens, fără să rostească vreun cuvânt, dar ochii lui, deși reci la început, par să se încălzească ușor.

  Presiunea blândă a palmei lui face ca fluturașii din stomacul meu să devină și mai agitați, iar atunci mă lovește cu o întrebare care mă sfâșie și în același timp mă liniștește:

  —Acolo... acolo crește ceva al nostru?

  Dau afirmativ din cap, incapabilă să vorbesc, simțind cum un val de emoții îmi copleșește corpul. Hael îmi șterge lacrimile rapid deși se îmbină cu picuri ploii, ca și cum fiecare gest al lui e menit să mă calmeze. Fără niciun avertisment, mă ridică în brațele lui și mă duce ușor spre dormitor. Cred ca ploaia ne-a udat destul pe amândoi. Mă așază cu grijă pe pat, iar privirea lui, deși încă întunecată de intensitatea momentului, se luminează pe măsură ce îmi ridică tricoul până sub sâni.

  Contactul buzelor lui cu pielea mea e delicat, aproape reverențios. Le plimbă de-a lungul pântecelui meu, buzele lui mângâind fiecare centimetru, ca și cum ar încerca să comunice ceva prin acele săruturi tăcute.

  Mâinile lui îmi ating zona abdomenului cu o grijă pe care nu am mai văzut-o la el. Parcă mângâie un miracol, iar expresia lui se schimbă complet, e fascinat, uimit, ca și cum tot ce a fost dur sau rece în el a dispărut pentru acel moment.

  Brusc, acesta face ceva care mă uimește și mai tare. Își așază capul pe abdomenul meu, lipindu-l de pielea mea cu o blândețe copleșitoare. Respirația lui caldă e acum cel mai liniștitor lucru pe care l-am simțit vreodată, iar cuvintele lui sunt chiar mai uimitoare.

  —Hei, micuțule... vocea lui e joasă, aproape un șoptit, dar fiecare cuvânt răsună puternic în mine. Te așteptăm cu nerăbdare. Și vreau să știi că, oricât de mult m-aș fi temut de ceva atât de neașteptat, nu aș putea să fiu supărat pe un dar ca tine.

  Nu mai pot să mă abțin, lacrimile îmi curg șiroaie acum, dar nu sunt doar de teamă, ci și de o ușurare profundă, de un sentiment de siguranță pe care nu-l mai simțisem până atunci. Hael își ridică capul și, văzându-mă atât de emoționată, îmi șoptește către abdomen, aproape râzând:

  —Sper să te liniștești și să nu o mai faci pe mama ta așa de emotivă. Ne îngrijorăm pentru ea.

  Ridicându-se, își lipește din nou buzele de pântecele meu, dar de data asta e un sărut mai lung, mai intens, iar când termină, mă sărută pe buze la fel de profund. Mâinile lui îmi mângâie fața, ștergând lacrimile care nu încetează să curgă.

  Sărutul nostru se întrerupe doar când el se oprește brusc și se ridică, dar nu fără să mă ia și pe mine. Mă ridică în brațe, exact ca pe o mireasă, și mă strânge la pieptul lui.

  —Te voi purta mereu așa, îmi spune cu un zâmbet de o siguranță rară, unde vrei tu, chiar și până la capătul lumii!

  Îl privesc confuză, dar simt că de data asta Hael știe exact ce face.

  —Unde mergem? îl întreb, încă surprinsă de gestul lui neașteptat.