Embrace of Darkness

Capitolul 44

Mă trezesc înainte ca soarele să-și facă loc pe cer. Corpul meu, complet epuizat, mă trădează și mintea nu-mi dă voie să mă odihnesc. Hael doarme adânc lângă mine, răsuflarea lui constantă fiind singura constantă liniștitoare. Oricum somn nu mai am așa ca e momentul să mă ridic din pat.

Pășesc încet să nu-l trezesc și închid ușa în urma mea. Simt cum toată greața se urcă din stomac în gât, ca o forță ce mă controlează, și nu mai am nicio putere să mă opun. Mă sprijin de marginea toaletei, buzele îmi sunt uscate și tremur, în timp ce stomacul meu pare să fie răscolit de un demon. Simt fiecare secundă ca pe o eternitate, până când mă liniștesc suficient să mă pot ridica.

  Îmi arunc apă rece pe față, lăsând picăturile să-mi răcorească pielea și să-mi tempereze bătăile haotice ale inimii. O clipă, doar o clipă, mă privesc în oglindă. Părul e ușor răvășit, fața palidă. Privirea mea rătăcește pe abdomenul meu. Mă simt absurdă. Nici măcar nu știu în câte săptămâni sunt însărcinată și totuși, parcă deja simt ceva schimbându-se. O umflătură mică, neclară, dar totuși prezentă.

  Râd sec, de parcă imaginea mea în oglindă mi-ar fi spus vreo glumă amară. „Micul diavol," îmi spun în gând, zâmbind strâmb. Cum pot să port o viață în mine? Ceva al meu și a lui Hael! Mi se pare aproape irelevant, înfricoșător și totuși fascinant.

  Ies din baie după un duș lung și trag o rochie largă peste corpul meu. Nu pot suporta nimic strâmt acum. Nu când simt ca totul pare atât de vizibil. Hael e încă în pat, adormit, dar respirând adânc, liniștit, complet inconștient de furtuna din mintea și corpul meu. Îmi iau răgazul să-l privesc un moment, să-mi spun că totul va fi bine. Dar nu cred o secundă asta. Pășesc pe balcon, simțind răcoarea dimineții pe pielea udă. Aș vrea să-mi aprind o țigară, să trag adânc fumul în plămâni, dar brusc mă opresc. „Nu mai pot face asta acum..." Îmi vine să râd de propria-mi absurditate. Ce naiba o să mă fac?

  Simt mișcare în spate și apoi vocea lui.

  —Zelmira? Sună agitat, poate chiar speriat.

  — Sunt afară! Îi țip înapoi și îl aud cum se ridică.

  În câteva clipe e deja în spatele meu, mâinile lui calde alunecându-mi pe talie. În mod obișnuit, atingerea lui îmi aduce confort. Dar acum, când degetele lui se așază pe abdomenul meu, totul devine insuportabil. Tensiunea din mine explodează. Îmi încordez instinctiv mușchii, de parcă aș vrea să ascund adevărul chiar și de el.

  Mă întoarce spre el, simțindu-mi încordarea. Privirea lui devine intensă, ochii lui căutându-mi adevărul pe care eu refuz să-l spun. Mă sărută brusc, fără avertisment, cu o brutalitate care mă face să-mi pierd echilibrul mental pentru câteva secunde. Buzele lui apasă, dinții se ciocnesc ușor, iar gustul sărutului e sălbatic și intens. Știe că ascund ceva, că mintea mea e departe de el.

  —Ce e cu tine? întreabă, vocea lui e gravă, plină de îngrijorare ascunsă sub un strat de autoritate. Încerc să mă adun, dar cuvintele nu vor să iasă. În schimb, spun doar:

  — Întâlnirea cu cei din comisie mi-a dat de gândit puțin. Dar știu ca totul va fi bine! Mă privește fix, neîncrezător, dar nu insistă. Acceptă minciuna, chiar dacă nu o crede.

  —Ai fost ciudată aseară și văd ca nu ți-a trecut starea, spune el, vocea puțin aspră. Îi simt respirația pe gât, iar tensiunea dintre noi devine aproape insuportabilă. Îi prind fața între mâini, încercând să-l aduc mai aproape, să-i ofer iluzia intimității care ar putea ascunde adevărul.

  —Nimic, repet. Azi-noapte nu am dormit bine probabil după un somn lung îmi revin complet.

  —Zelmira, cu privire la ceea ce m-ai întrebat aseară, orice ar fi, ne vom descurca. Sunt alături de tine! Îmi vei spune tu când ești pregătită!