Embrace of Darkness

Capitolul 53

  Acum că suntem acasă, simt o liniște profundă, de parcă toate furtunile s-au oprit în jurul meu. Luciano doarme liniștit în pătuțul său, iar eu sunt în pat, întinsă, cu Hael lângă mine. Încă nu îmi vine să cred că am ajuns în acest punct, acasă, cu băiețelul nostru în brațe, după tot ce am trecut. Totul pare aproape ireal.

  Toată familia se ține după mine, cu o grijă care, deși o apreciez, începe să mă copleșească uneori. Hael și tata par să fie într-o competiție tăcută. Dacă tata mă urmărește peste tot, asigurându-se că nu fac nici cel mai mic efort și că nu mă ridic din pat fără să fiu ajutată, Hael este complet absorbit de îngrijorarea pentru mine și micuț. Îl simt cum mă protejează cu fiecare gest și cu fiecare privire. De multe ori, tata și Hael ajung să se ciocnească prin casă, fiecare încercând să fie cel care se ocupă mai bine de nevoile mele.

  Mama, în schimb, este calmă, rațională. Ea e cea care reușește să-i tempereze pe amândoi. Îmi vorbește liniștit și îmi oferă ajutorul exact când am nevoie, în special atunci când vine vorba de Luciano. Mama pare să știe din instinct cum să mă ajute cu alăptatul, cu schimbatul și cu toate acele detalii care mă fac uneori să mă simt copleșită. Chiar dacă iubesc cu disperare fiecare moment petrecut cu el, sunt momente când mă simt neexperimentată și vulnerabilă, iar mama e mereu acolo, oferindu-mi sfaturi fără să mă facă să mă simt nepricepută. Îi sunt recunoscătoare pentru asta.

  Luciano... Da, așa l-am numit. Hael și cu mine am decis împreună că este cel mai potrivit nume pentru băiețelul nostru. Este un omagiu adus bunicului meu, Luciano. Așa îl chema pe bunicul, unul dintre cei mai puternici bărbați ai Cosei Nostra. Îmi doresc același lucru și pentru fiul nostru: să fie puternic, hotărât, să ducă mai departe moștenirea familiei. Hael a fost de acord din prima clipă, spunându-mi că numele poartă o semnificație specială și că fiul nostru merită să poarte un asemenea nume.

  Acum, Hael stă lângă mine, agitat, de parcă nu ar putea să stea locului. Îl văd cum se ridică din când în când, mă întreabă ce vreau, ce am nevoie. E disperat să-mi aducă ceva, orice. Deja m-am obișnuit cu grija lui obsesivă. Încerc să-i zâmbesc și să-l liniștesc, să-i spun că sunt bine, dar nimic nu-l poate opri.

  — Hael, serios, nu-mi mai trebuie nimic, îi
spun, ridicându-mi mâna spre el, încercând să-l opresc din noua sa încercare de a-mi aduce ceva de mâncare.

  — Dar ai nevoie să mănânci, Zelmira, spune el, vocea lui fiind un amestec de îngrijorare și hotărâre. Trebuie să ai grijă de tine, să ai energie... și mai ales să ai lapte pentru Luciano. Dacă nu mănânci destul, nu o să ai destul lapte pentru el.

  Îmi dau ochii peste cap și trag un suspin ușor amuzat, dar și exasperat. De când a devenit expert în lactație?

  — Tocmai am mâncat acum o oră, Hael.
Sunt bine. Micuțul e bine. Nu trebuie să mă îndopi în fiecare moment. Nu o să mă evapor dacă nu mănânc în fiecare oră.

  El se oprește pentru o clipă, dar apoi îmi prinde mâna și mi-o sărută delicat, de parcă ar vrea să își scuze insistența. Îmi simt inima tresărind la acest gest, deși mă face să râd puțin.

  — Știu, dar... tot vreau să fiu sigur că ai tot ce-ți trebuie. Zelmira, m-ai speriat de moarte. Nu vreau să mai trecem vreodată prin ce am trecut, șoptește el, iar vocea lui scade în intensitate, ca și cum ar vrea să ascundă vulnerabilitatea din spatele cuvintelor.

  Îl privesc atent, ridicându-mi mâna liberă și atingându-i fața. Deși încearcă să fie puternic, îi simt teama, îngrijorarea, fragilitatea pe care încearcă să o ascundă. Nu pot să uit nici eu momentele acelea, nici chipul lui atunci când m-a văzut alunecând în acel întuneric.