Embrace of Darkness

Capitolul 42

  Să stau din nou în fața acestei uși mă umple de o neliniște pe care nu o pot descrie, o apăsare care îmi zdrobește orice iluzie de control. Fără Hael lângă mine, totul pare și mai greu de suportat, deși prezența lui îmi insuflă mereu o siguranță aproape devastatoare. Sunt în Sicilia, la conacul care ne-a unit pentru prima dată ca aliați și conducători, dar acum sunt singură, fără mâna lui puternică să mă ghideze. M-au chemat, iar eu am venit, chiar dacă nu știu ce urmează. Această incertitudine mă macină, îmi devorează gândurile.

Hael, deși i s-a interzis să fie aici, nu a ascultat. Știu că nu va sta deoparte. Îl simt aproape, gata să intervină la primul semn de pericol. Stă ascuns în umbra, veghind asupra mea din umbră, cu toată furia și hotărârea unui om care ar face orice pentru a mă proteja. Zayn, umbra tăcută și loială a lui Hael, este alături de mine, pregătit să îi dea de știre în cazul în care lucrurile scapă de sub control. Sunt pregătită și am toate armele la mine, dar ei sunt mereu imprevizibili.

Inima îmi bate atât de tare încât mă întreb dacă și cei din cameră o pot auzi. Dar nu pot da înapoi acum. Mă bazez pe ceea ce știu și pe cine sunt. Pe tocurile care îmi conferă siguranță și eleganță, și mai ales pe inteligența mea, arma cea mai de preț într-o lume în care jocurile de putere sunt la ordinea zilei.

Îmi înăbuș orice urmă de ezitare și împing ușa masivă, intrând în cameră fără a aștepta aprobarea. Fiecare pas pe care îl fac este un semn de sfidare, dar și de necesitate. În acest loc, slăbiciunea este un lux pe care nu mi-l pot permite. Știu că Hael este aici, aproape, chiar dacă nu îl văd. Și asta îmi dă puterea de a păși înainte, de a intra în această cameră plină de umbre, fără teamă, dar cu o determinare de fier.

Zayn își păstrează poziția, pregătit pentru orice, dar eu nu mă opresc. Îi simt privirile celor din jur, tăioase și pline de întrebări nerostite, dar îmi păstrez calmul. De fiecare dată când sunt aici, știu că jocul este pe viață și pe moarte, iar azi, mai mult ca oricând, trebuie să fiu învingătoare.

Ușa masivă se închide în urma mea, lăsându-mă în fața unei priveliști care mi-a devenit familiară, dar care încă mă face să îmi simt pulsul accelerând. În jurul mesei lungi, strălucind sub lumina candelabrului, îi văd așezați pe toți de la Signore Albano, cu figura lui severă și ochii pătrunzători, până la Signore Rossi, al cărui zâmbet viclean nu ascunde nimic bun. Sunt toți acolo, adunați ca niște hiene în jurul unei prăzi, gata să mă devoreze la primul semn de slăbiciune.

Fiecare chip este o mască a puterii și a cruzimii, dar ceea ce îmi atrage imediat atenția și mă surprinde, deși ar trebui să mă aștept, este locul tatălui meu. Stă așezat în dreapta, un loc de o importanță aproape ceremonială, iar scaunul din capul mesei — scaunul liderului — este gol. Mă așteaptă pe mine, căci eu sunt cea care conduce acum. Este un simbolism pe care îl înțeleg toți, dar care nu le place deloc. Privirile lor îmi spun totul, ură amestecată cu respect, frustrare, și o furie mocnită că trebuie să își plece capul în fața unei femei.

Aerul rece îmi umple pieptul, calmă, calculată. Îi salut respectuos pe toți, vocea mea fermă răsunând în liniștea grea a camerei. Într-un gest colectiv, toți se ridică în picioare la vederea mea, înclinându-și capetele cu respectul impus de rangul meu. Este un spectacol pe care îl ador, o demonstrație de putere pe care o savurez chiar și în mijlocul acestei tensiuni.

Mă așez grațios pe scaunul meu, scaunul care îmi revine de drept. Fiecare mișcare este calculată, un dans atent menit să le reamintească de ce sunt aici. Ochii lor mă urmăresc, pândind fiecare detaliu, fiecare gest, ca și cum ar putea descoperi vreo breșă în armura mea. Dar eu sunt deja pregătită. În această lume, ezitarea poate fi mortală.