Embrace of Darkness

Epilog

  Nu am crezut că voi ajunge vreodată să trăiesc așa ceva alături de Hael. Bărbatul pe care l-am urât atât de mult la început, care m-a rănit în atâtea feluri, dar care m-a și protejat, m-a vindecat. Hael, cel dur și rece, acum stă pe podea în fața mea, îmbrăcat în costumul său de mire, cu acea eleganță care îmi face inima să tresară.
Arată absolut impecabil. Costumul îi conturează perfect trupul, materialul negru lucios contrastează subtil cu pielea lui, iar croiala perfectă îi subliniază umerii lați și talia îngustă. Papionul negru îi completează imaginea, iar părul, aranjat cu o atenție aproape obsesivă, îi scoate în evidență trăsăturile dure, ascuțite.

Dar nu asta mă face să mă pierd cu adevărat. E imaginea lui alături de Luciano care mă face să uit de tot restul lumii.

Luciano, îmbrăcat într-o versiune miniaturală a aceluiași costum, arată adorabil. Mic și dolofan, zâmbește inocent în timp ce își agită mânuțele în direcția tatălui său, încercând să prindă degetele lui Hael care i se joacă prin față. Ce imagine frumoasă... aproape că nu-mi vine să cred că această scenă este reală. Hael, bărbatul pe care îl știam nemilos și distant, acum se apleacă și râde cu fiul nostru, o tandrețe profundă și neașteptată în ochii lui.

— Îți place costumul tău, Luciano? întreabă Hael cu un zâmbet larg, de parcă ar vorbi cu un prieten vechi. Ești la fel de elegant ca tata, leule.

Luciano chicotește încântat, iar Hael se apleacă să-l ridice, luându-l în brațe cu o grijă pe care n-am mai văzut-o niciodată la el. Îl ridică în aer, iar râsul cristalin al lui Luciano umple încăperea. Eu îi privesc de la distanță, cuprinsă de un val de emoții pe care nu-l pot controla. Îmi simt inima cum se strânge și, în același timp, cum se umple de iubire.

Mă uit la ei în timp ce îmi aranjez voalul lung care se unduiește pe podea, plin de detalii delicate din dantelă. Rochia mea de mireasă este o combinație perfectă între simplitate și eleganță. E dintr-un material alb satinat, cu un corset care îmi scoate în evidență talia și o fustă lungă și strâmtă pe corp care se mulează exact ca o a doua piele. Spatele e complet deschis, iar părul meu este prins într-un coc lejer, din care se scurg câteva șuvițe rebele. Mă simt frumoasă, dar mai ales mă simt pregătită pentru acest moment. Ziua noastră a venit, și nu-mi pasă de superstiții. Noi nu ne-am pregătit separat, ne-am pregătit împreună, exact cum am făcut mereu. Așa suntem noi, un întreg.

Hael își ridică privirea de la Luciano și mă privește lung, iar ochii lui devin dintr-odată serioși, profunzi. Se ridică încet, apropiindu-se de mine, cu Luciano în brațe.

— Ești... uluitoare, șoptește Hael, oprindu-se la un pas de mine. Niciodată nu te-am văzut mai frumoasă.

Îmi simt obrajii cum se îmbujorează. Ochii lui alunecă pe rochia mea, pe fiecare detaliu, iar când ajunge la spatele meu gol, întinde mâna și îmi atinge pielea ușor, aproape timid. E o atingere delicată, dar care trimite fiori prin tot trupul meu. Mă uit în ochii lui și simt cum tensiunea crește între noi, aceeași tensiune care a fost mereu acolo, chiar și în momentele cele mai dificile.

— Ești nervoasă? mă întreabă el, cu o voce blândă pe care nu o auzi prea des de la el. Nu trebuie să fii.

Înainte să apuc să-i răspund, buzele lui se apropie de ale mele și mă sărută lent, profund. Simt cum îmi taie respirația, și instinctiv mă las pe spate, sprijinindu-mă de pieptul lui. Mâinile lui coboară pe spatele meu, ciupindu-mă ușor, provocându-mi mici frisoane.

— Hael... șoptesc între săruturi, dar înainte să pot spune ceva mai mult, Luciano se agită în brațele lui Hael și începe să scâncească.