Victimă (Ben Drowned FF)

Capitolul 1

Kath:

Zgomotul infernal mă trezește și mă anunță că e timpul să las visele în pace și să mai înfrunt o zi din realitatea sumbră. Bine, nu e așa rău, adică, sunt o persoană destul de optimistă contrar aparențelor. Și nici depresivă nu sunt. Nu înțeleg de ce? Adică, dacă viața e nașpa, ignor-o, dă-i o palmă și vezi-ți de drum. Eu așa fac. Ce am de pierdut?

Mă ridic și îmi fac rutina monotonă din fiecare dimineață. Mă uit în oglindă și observ o altă tăietură pe obraz. Nu e adâncă, dar sângerează ușor. Îmi place să cred că mi le fac singură în somn, pentru că altă explicație nu-mi găsesc. Am mai avut momente din astea, când găseam câte o tăietură mică pe undeva pe corpul meu. Din nou, cred că mi le fac singură, în somn.

Mă îmbrac ca de obicei, simplu, lejer și în nuanțe închise, nu îmi place să ies în evidență. Îmi i-au ghiozdanul pe umăr și cobor pe scări. Trec pe lângă ușa bucătăriei, care era deschisă, și-l văd pe taică-miu dormind pe scaun, manga. Îmi încalț teneșii oftând și o i-au la pas spre liceu.

De când îl știu pe taică-miu, bea. Bea și bea și mereu e manga și mereu sunt singură acasă și nimănui nu-i pasă. Mama mea a dispărut când eram mică, cine știe, probabil nu m-a iubit, nu vroia o povară, nu-mi pasă, din nou. Singurul care mai are grijă de mine e fratele meu, care e în altă țară și-mi mai trimite bani ca să mă întrețin. Dar, din nou, nu-mi pasă și sunt optimistă, o să treacă și astea.

Îmi rotesc privirea în jur. Nimeni, nici țipenie de om. Așa e partea asta de oraș, pustie. Atunci de ce mă simt iarăși așa? Simt de parcă niște ochi m-ar urmări mereu, ce fac, cu cine vorbesc, unde sunt. E ciudat, dar îmi place să cred că sunt eu aia paranoică. Ce naiba?

Ajung în sfârșit la liceu și mă așeaz lângă Alex, în bancă. Aceta își scoate căștile și mă salută, îi zâmbesc și mă uit prin clasă în căutarea celor doi.

-Iza și Mark n-au ajuns încă? Îl întreb pe Alex.

-Ba da, ar trebui să intre în clasă curând. Și imediat i-am simțit pe cei doi cum intră.

-Kaaat! Mă strigă Iza cu un zâmbet dulce și-mi face cu mâina.

-Hey. Îi spun. Nu zbiera, te aud toți. Spun cu un zâmbet tip rânjet și râd scurt.

-Ei, ei, ce-mi pasă mie? Se fâțâie ea pe scaun și se acomodează. Mark se așează lângă ea, în banca din spatele meu și a lui Alex.

-'Neața, fată! Ce faci? Spune brunetu' și-i zâmbesc vag.

-Mai nou ești orb? Îl întreb și râd răutăcios. Mă aleg cu un pumn peste umăr și râd.

Ăștia-s prietenii mei, gașca mea. Mereu mă simt bine cu ei. Alex e tipu' cu care mă știu de mică, e înalt, blond, are 18 ani, și o pereche de ochi negri ca abisu'. E genu' sarcastic, enervant și dulce uneori, nu prea scoți de la el ce vrei. Mark e genu' care nu trebuie judecat după aparențe. Are părul negru, cu șuvițe albastre și ochii albaștrii. E la fel de înalt ca Alex. Are 19 ani. Și, contrar lui Alex, care pare lumina dar e întunericul, Mark pare întunericul, dar e lumina. E inteligent, optimist și prietenos. Izabelle, sau Iza, cum îi spunem noi, e tipa aia idioată și simpatică. E mai înaltă ca mine, ceea ce rezultă că sunt pitica din gașcă, eh. Are părul roșcat natural, foarte fain după mine, și ochii căprui, are la fel ca mine, 17 ani. Secretul pe care-l ascunde e că e lesbiană, o știm doar noi ăștia patru.

Mă știu cu puștii ăștia din generală, sunt minunați. Îmi dau părul șaten pe spate și aștept intrarea profesoarei, în timp ce Iza pălăvrăgea cu Mark despre cum și cât de nașpa și necomestibilă e mâncarea de la cantină. Alex și cu mine începusem un joc de X și 0 și asta făceam cam în fiecare dimineață.

***

-Pss, Izaa. Îi șoptesc roșcatei de lângă mine.

-Ce e? Îmi șoptește și ea.

-Ție îți funcționează calculatorul? Întreb și încerc din nou, fără reușită, să apăs pe acea aplicație.

-Da, de ce? Ție nu-ți merge? Spune și încuviințez. Mergi să ceri ajutoru' profei.

-Nu, lasă, oricum se sună peste 5 minute.

Iza dă din umeri și se întoarce spre ecranul ei. De obicei îmi place informatica, e marfă, dar astăzi nu e ziua aia. Nu când calculatorul ți se stinge pe o secundă, misterios, și îți arătă verde, apoi revine la normal. Și de ce verde? Cred că e defect. O să-l mituesc pe Alex să mă lase la calculatorul lui. Heh, poate al său e mai bun. Ce...?

Clopoțelul sună și anunță sfârșitul orelor. Îmi strâng cărțile și rămând din nou, ultima care iese din clasă. Ies în curte și o i-au la pas spre gașca mea. Ochii mei verzi se întorc încă odată spre școală și arunc o privire spre sala de informatică, unde am avul ultima oră. Nedumerită, clipesc o dată, clipesc de două ori, de trei ori. Oare doar eu îl văd? Am înnebunit?

O siluetă înaltă și ciudată stătea la geam și mă fixa cu ochii săi roșietici. Dar sunt sigură că profesoara a încuiat ușa, și a plecat înaintea mea acasă. Ce naiba? Sigur am halucinații. Mai clipesc odată și silueta dispare. 'Kath, înnebunești!' -îmi spun și mă întorc spre drumul meu, mergând spre prietenii mei care mă așteptau.

Sunt nebună, sigur era vreun prof, sau o servitoare, cine știe. Dar atunci ce era cu acei ochi scânteietori? Ar fi bine să nu scot o vorbă. Adică, sigur a fost imaginația mea. Ce naiba? Mă frustrez singură. Asta e clar. Afișez un zâmbet și o i-au la pas cu prietenii mei acasă.

•1008 cuvinte•