Victimă (Ben Drowned FF)

Capitolul 19

Kath:

Am tresărit puternic când ușa s-a trântit de perete, cu un zguduit. Omul ăsta nu poate fi mai silențios? Mi-a și întrerupt somnul.

M-am ridicat în capul oaselor, încercând să disting ceva în întuneric. Probabil că era stupid să dorm singură în casa unui criminal în mijlocul pădurii, dar avem vreo opțiune mai bună?

Văzând că nu se aude nimic de la parter, m-am dat jos, aranjându-mi tricoul lui Ben mai bine pe talie, după ce se ridicase în timpul somnului. Mi-am tras jeanșii negri pe picioare și teneșii negri, dorind să merg jos să văd dacă nu cumva iar are vreo problemă.

Nu aveam multe haine, iar cele ce le avem erau furate de la victimele lui Ben, nu prea am avut ocazia să-mi fac un "bagaj" când am venit aici, obligată.

Fără să aprind lumina, ghidată de razele lunii ce străbăteau geamul, am deschis ușor ușa, fără zgomot. Am făcut un pas, apoi altul, înaintând spre scări. Jos nu era nici o lumină, iar curentul ce se făcu simțit indică că ușa nu fusese închisă.

—Iarăși plecat, Ben? Ești cam greu de găsit în ultimul timp. Murmură o voce în întuneric și m-am oprit în capătul scărilor, încremenită. Ăsta era tipul cu ochelari ciudați, Toby.

Mi-am înghițit nodul din gât și m-am repezit înapoi în cameră, cât mai silențios, dar am eșuat la capitolul ăsta, auzindu-l pe Toby făcând câțiva pași lenți spre scări, apoi urcând o treaptă.

—Poate că Ben nu e, dar cineva clar e aici. Spuse cu glas tare și i-am putut simți rânjetul în cuvinte. Eram speriată, pentru că mereu când dădeam de Toby, Ben era și el acolo, dar acum trebuia să mă descurc singură.

M-am repezit spre noptieră prinzând între degete cuțitul pe care-l folosise Ben pentru  așa zisa lui "distracție", apoi m-am ascuns în dulap, fiind unica ascunzătoare potrivită din cameră, aceasta neavând prea mult mobilier. Inima îmi bubuia cu putere, și mi-am recunoscut mie însumi că eram mai terifiată de Toby decât de Ben, poate pentru că scopul acestuia era să-mi taie gâtul doar pentru a-i râde în față blondului.

Pașii lui scârțâiră pe podeaua din lemn castaniu și vechi, în timp ce privi în jur, distingând forme în întuneric, probabil obișnuit cu acesta. Probabil că respirația mea accelerată îl conduse spre dulap, sau poate bătăile repetate ale inimii, sau poate pur și simplu nu era prost. Atunci când deschise larg ușile șifonierului și mă văzu, un rânjet îi apăru instant. Într-o mână avea toporul său cu lamă tocită, iar cu cealaltă mă prinse de gulerul tricoului și mă ridică în aer, surpriza făcându-mă să scap arma jos. "Minunat..."

—Ce avem noi aici? Întrebă cu gals mieros, continuând să rânjească pe sub masca care-i acoperea doar jumătate din gură. Picioarele nu-mi atingeau pământul, și deja simțeam că mă sufoc.

—Hm, ești prea tăcută, mă enervezi. Se încruntă slab, parcă dezamăgit, parcă jucăuș, și mă aruncă în celălalt colț al camerei, pe podea, cu o bufnitură. Am gemut scurt de durere, cotul sângerându-mi, iar peste coapsa dreaptă se lasă o durere apăsătoare. În ciuda durerii, frica era mai mare. Am încercat să mă ridic, dar imediat Toby veni în fața mea și se aplecă, privindu-mi fața.

—Chiar îmi amintești de o fată. Adică nu sunteți la fel, dar e ceva la voi două, înafară de numele comun... Începu iar să pălăvrăgească despre fata lui misterioasă și m-am gândit că poate era șansa mea să-mi mai câștig ceva timp, dar probabil nu era cea mai inteligentă decizie. (Aluzie la "Obsesie")

—De fapt, știi, am fost blondă, ceva timp în urmă, și...uhm... Nu mă pricepeam să mint, dar i-am captat atenția șatenului, care mă privi fix. Pe moment păru că mă crede cât de puțin, fiind ușor confuz și parcă absent, dar imediat după se încruntă puternic și scrâșni din dinți. Știam că e o idee proastă.

—Nu te juca cu mine, idioato! Țipă și mă prinse iar de gât, strângând mai tare de data asta. Cel mai sigur nu-mi dădea drumul până nu muream, dar l-am lovit cum am putut în gleznă, peste merișor, și cât timp acesta strâmbă de confuzie, furie și durere, eu am profitat de ocazie și am rupt-o la fugă, ieșind în grabă din casă.

Îl auzeam clar și limpede în spate, mârâind nervos și strigând ceva, dar eram prea agitată ca să mă concentrez și să-l ascult. Tălpile îmi ardeau și mă conduceau spre nicăieri, în calea mea ferind crengile, care mă zgârâiau și-mi lăsau răni pe brațe și obraji. Nu știam unde mă îndrept până nu văzusem acoperișul și peretele familiar al casei mele.

Știam că e riscant să intru, pentru că probabil înafară de Toby, Leo putea fi înăuntru, gata să sune iar la poliție și să mă denunțe pentru ceva ce n-am făcut, dar era mai bine să dau de fratele meu, decât să-l aștept pe Toby să-mi zboare capul cu toporul. Așa că m-am oprit în fața ușii, sprijinindu-mi mâinile de genunchi pentru o clipă, gâfâind puternic, apoi m-am repezit în casă, drept în bucătărie.

Mâinile îmi tremurau, la fel ca picioarele și la fel ca restul corpului, dar știam locul prea bine, iar asta mi-a permis să găsesc rapid cuțitele și să înșfac unul între degete. Am aruncat o privire în jur, casa părea pustie, dar dubios de liniștită, iar asta nu mă liniștea deloc.

Am pășit pragul ieșind iar afară, în lumina lunii, ținând arma în mâna, strâns. O privire în jur, iar totul părea liniștit și cat se poate de normal, un oraș adormit, o pădure adormită, dar nu puteam să-mi las garda jos și nici să mă gândesc că s-a terminat. Nu știam unde e Toby, dar mă așteptam să iasă de după un colț din secundă în secundă.

Am mai făcut câțiva pași, privind în jur cu precauție, când brusc cineva mă lipi de pieptul său, și-mi puse mâna la gură, dându-mi capul pe spate, fără să-mi permită să-i văd fața, în întunericul nopții fiind și mai dificil. M-am zbătut, dar acesta nu mă lăsa oricât aș fi încercat. Iar frica îmi pulsă în vene, mai rapid ca sângele.

•1071 cuvinte•