Victimă (Ben Drowned FF)

Capitolul 20

Kath:

Am mai făcut câțiva pași, privind în jur cu precauție, când brusc cineva mă lipi de pieptul său, și-mi puse mâna la gură, dându-mi capul pe spate, fără să-mi permită să-i văd fața, în întunericul nopții fiind și mai dificil. M-am zbătut, dar acesta nu mă lăsa oricât aș fi încercat. Iar frica îmi pulsă în vene, mai rapid ca sângele.

Îmi prinse încheieturile la spate cu cealaltă mână, cu grijă fără a se răni din cauza cuțitului ce-l țineam încă în palmă. Le strânse puternic, apoi slăbi puțin strânsoarea și-mi șopti la ureche, vocea sa făcându-mă să mă înfiorez ușor.

—Nu-ți fie frică, sunt eu. Nu vreau să te rănesc. Acesta continua să mă țină bine, dar vocea sa mă liniștise doar puțin. L-am recunoscut îndată ce-mi vorbi, era Damien.

Am răsuflat ușurată, fără să conștientizeze că-mi ținusem respirația până atunci. Totuși nu înțelegeam de ce nu-mi dădea drumul, dacă era totul în regulă. În momentul următor niște pași se făcură auziți pe pământul uscat, chiar în spatele meu și a lui Damien. Aceștia se apropiară și frica reveni din nou.

—Te-am auzit, fraiere! Chiar nu pot să mă încred în tine, nu-i așa? Rosti fratele meu pe un ton arogat, ușor iritat și cu un aer dramatic de dezamăgire falsă. Damien se încordă instant tot mai mult, îi puteam simți brațele și mușchii torsului, iar respirația i se acceleră, totuși nu-mi lăsa nici o secundă încheieturile.

Leo se opri în dreptul brunetului și stătu o clipă în tăcere. Părea că voia să-i mai arunce o replică urâcioasă sau să-l insulte, deși eram confuză pentru că habar nu aveam de unde se cunoșteau cei doi și la ce se referea Leo adineauri. Simțeam că prezența fratelui meu alături de mine era încărcată de o duzină de sentimente negative și simțeam că trebuia să-mi fie frică de el.

Brusc se auzi sunetul unei lame scoase din teacă. Nu puteam vedea ce se întâmplă, dar auzeam totul limpede și clar în liniștea mortală a nopții. Leo mișcă cuțitul printre degete apoi cu ajutorul acestuia penetră carnea coapsei lui Damien, lăsând cuțitul acolo și mergând în continuare, până se opri în fața mea, la câțiva pași distanță.

Damien țipă și gemu scurt concomitent, durerea făcându-i corpul să tresalte. Îmi dădu drumul și m-am îndepărtat, fără să mă gândesc de două ori, din strânsoarea lui, privindu-l. Am vrut să spun ceva, orice, dar nu știam cu exactitate ce. "Ești bine?" nu părea cea mai inteligentă întrebare, normal că nu era bine, avea un cuțit înfipt în picior.

—De ce ai face asta?! Am țipat brusc întorcându-mă spre Leo, privindu-l furioasă. Acesta doar surâse arogant și făcu un gest nonșalant din mână.

Mi-am întors atenția înapoi spre Damien. Se aplecă și prinse mânerul cuțitului în pumn, scoțându-l din propriul picior, cu un geamăt chinuit de durere. Voiam să arunc arma din mâna mea și să-l ajut cu rana, dar își ridică privirea spre mine și am știut că nu e același Damien acum, așa că am făcut un pas în spate, nesigură.

—Pisică fricoasă. Rânji acesta și se repezi spre mine, prinzându-mi umerii într-o strânsoare dureroasă. Cu ce începem? Ți-ar plăcea să alegi tu modul în care mori, sau îmi lași onoarea mie? Râse scurt, privindu-mă cu bărbia ridicată, în semn de superioritate.

—Idiotule, mi-ar plăcea să mă lași naibii! Scuip cuvintele cu furie și dezgust, privindu-l încruntat. Brunetul voia să-mi arunce altă replică ieftină dar i-am tăiat macaroana și asemenea fratelui meu, l-am înjunghiat, doar că în stomac.

Acesta a scos un sunet între durere și o clară furie nebunească, dându-mi drumul și ducându-și mâinile la rană. Am scos cuțitul din carnea sa și fără să chibzuiesc m-am întors pe călcâie și am rupt-o la fugă înspre pădure. Poate că nu era cel mai inteligent lucru care-l făceam, considerând că de acolo venisem ceva timp în urmă, dar nu puteam alerga pe străzi cu un cuțit de sânge în mână, în plină noapte.

După o anumită distanță parcursă, două brațe puternice îmi opriră pașii, ținându-mă în loc. M-am zbătut, crezând că era din nou Damien sau poate Leo, dar acesta mă zdruncină și m-am întors cu cuțitul întins spre persoană.

—Ușor, sweetie! Eu sunt! Rânji blondul la mine și oarecum m-am simțit ușurată, deși asta era partea cea mai ciudată. Doar dacă nu vrei să mă omori și pe mine, dar clar nu poți pentru că ai mai încercat, și în caz că ai uitat, ai ajuns doar să te rănești mai rău.

Ridică din umeri, și am întins palma spre el ca să-l opresc. Avea acea sclipire stacojie în ochi, ceea ce însemnă că adrenalina era ridicată și avea chef de măcel. Ori probabil era nervos, dar pe semne era prima variantă. Avea tricoul pătat de sânge și părul ciufulit.

Am aruncat o privire în spate, Damien nu era pe niciunde, dar cel ce mi-a atras atenția era Leo, ce fugea nebunește spre mine, vizibil nervos foc. Ben îi auzi pașii ce se loveau agresiv de sol și-i înțelese intențiile. Se repezi spre el și-l prinse de braț, întorcându-l la spate, Leo strigând scurt de durere. Blondul își încleștă pumnul și-l pocni în față, doborându-l la pământ. Știam ce are de gând...

—Nu! Ben, stai! Nu-l ucide, e fratele meu! Am strigat apropiindu-mă de cei doi. Ben își ridică privirea roșiatică spre mine, părul auriu căzându-i în ochi, la fel de ciufulit.

—Ăsta nu mai e fratele tău, Kath! Fratele tău nu ar vrea să te dea pe mâna poliției, fratele tău nu l-ar fi obligat pe Damien să te omoare! Gândește-te! El nu mai e Leo! Strigă și acesta înapoi, imobilizându-l pe șaten la pământ.

Într-un fel știam că ce spunea e adevărat, dar nu puteam să stau acolo și să-l privesc cum îl ucide, nefăcând nimic. Am inspirat adânc, încercat să-mi găsesc cuvintele, dar nimic rațional nu-mi venea în cap. Nu puteam gândit rațional la moment, și nici de ceva timp.

—Te rog, Ben. Am șoptit, inima fiindu-mi zdrobită la imaginea lui Leo, zbătându-se la pământ, cu o privirea de nebun, în loc de privirea blândă a fratelui mai mare cu care eram obișnuită.

—Ok, Katherine, vezi cu ochii tăi pe cine vrei să salvezi! Ben îi dădu drumul și se dădu un pas înapoi, încrucișându-și brațele la piept, cu o suflare ferind firele de păr ce-i împăienjeneau privirea.

Leo nu ezită. Se ridică de la pământ și se repezi, impactul făcându-ne pe amândoi să cădem. Stătea deasupra și cu brațele goale și încordate îmi prinse gâtul și începu să strângă din ce în ce mai mult. Arăta cu adevărat ca altă persoană. Nu-l cunoșteam pe omul acesta și pe moment credeam că o să mor acolo, de vreme ce Ben doar privea, așteptând un moment extravagant. Însă apoi am realizat că încă nu trebuie să plec, că nu-l puteam lăsa să mă învingă, așa că am făcut ce a trebuit să fac, fără a mă gândi prea mult, instinctul supraviețuirii punând stăpânire pe mine.

Am strâns mânerul cuțitului în pumn și mi-am folosit forța rămasă pentru a face ceea ce trebuia să fac. Privirea îmi era încețoșată din cauza lipsei de aer, dar locul pe care trebuia să-l țintesc a fost ușor de găsit, dezgolit și la vedere. Sângele împroșcă în jur, pătându-mi fața și tricoul. Am lăsat cuțitul în gâtul acestuia și l-am împins de pe mine, privind cum tușea incontrolabil și își dădu ochii peste cap.

Doar o secundă înainte de moarte l-am putut recunoscu pe fratele meu în acel străin. Mă privi cu ochii blânzi și printre tusete îmi șopti:

—Ai grijă, Katherine...

•1344 cuvinte•