Victimă (Ben Drowned FF)

Capitolul 13

Kath:

Ușile se deschiseră. Toți eram liberi. Oarecum. Mergeam la masă. Ca de fiecare dată, îmi era frică. Pășeam într-o lume nouă cu oameni diferiți. Chiar dacă avem aproape o săptămână aici, încă nu știam cum să abordez lucrurile. Damien era super schimbător. Când era în ape bune discutam cum și când să evadăm, când era posac, îl lăsam în pace.

Mergeam în rânduri spre cantina spațioasă, toți în alb și negru, fără pic de culoare. Mâncarea era, ca de obicei, dezgustătoare. Slăbisem mult de când venisem aici (bine, adusă cu forța).

În cantină intră o femeie. Din câte auzisem, era directoarea azilului. Făcu liniște, pentru a putea face un anunț. Pe cât rostea cuvintele, pe atat pe fețele celor din jur răsăriră câte un zâmbet. Spusese că la sfârșitul weekend-ului vom viziona în grup un film, ceva legat cu perioada razboaielor, cred, nu fusesem atentă. Însă cei din jur părură încântați.

Când să ies pe ușa cantinei de umăr mă prinse Damien. N-am spus nimic, nu știam ce ar fi trebuit să spun sau cum avea să-i fie personalitatea.  După zambet am judecat că nu avea să mă izbească de perete țipând, așa că l-am întrebat ce-i trece prin minte (dar oare chiar voiam asta?).

—Ai auzit și tu, ne vor arata un film. Spune entuziasmat, zambind larg.

—Ești mai rău ca un copil. Surad și-mi continui drumul. Acesta doar murmură un "așteaptă", iar când eram aproape de celula noastră mă prinse de mână și mă trase rapid înauntru, închizând ușa. Pe moment m-am speriat.

—Ascultă. Spuse el, șoptit, ca să nu ne audă cei din jur. Au mai fost seri cu filme din astea, știu cum merge treba. Atunci spitalul nu-i așa de păzit, și zilele trecute am găsit o cale de scăpare, un tunel, subteran. Când spuse asta m-am strâmbat. Nu-mi plac locurile umede și reci.

—Crezi că vom reuși? Aveam și eu speranță, chiar dacă metoda de scăpare nu era așa plăcută, mă riscam.

—Sper. Chiar vreau să ieșim. I-am zâmbit, era un dulce, cel puțin, acum. I-am mulțumit, iar el doar dădu scurt din umeri.

—După asta, ce faci? Mă întrebă, așezându-se pe pat. Pe patul meu, din nou. M-am așezat lângă el.

—Păi, am o casă, am unde locui, dar nu știu sigur...adică, fratele meu probabil încă e acolo, iar Ben sigur nu se lasă așa ușor.

—Ripostează. Spuse simplu, privindu-mă neutru. Dacă el ridică arma, ridic-o și tu.

—Crezi că n-am încercat? Îl întreb, ridicând o sprânceană. E mai puternic, e mai nebun, nu mă compar cu el. Eu...sunt o legumă. Am spus surâzând, era adevărat.

Expresia sa neutră se transformă într-un rânjet. Nu știam dacă să o iau la fugă în celălalt colț de cameră sau să mă prefac că nu l-am văzut. Am ales o doua variantă, dar imediat am regretat. Mă apucă de încheieturi tragăndu-mă sub el.

—Mă ignori? Mă întrebă mârâind. Nu-mi place să fiu ignorat. Făcu și se apropie mai mult. Am început să mă zbat, în încercarea de a scăpa.

—Damien, lasă-mă! Mi-am tras puțin, cat am putut, încheieturile, dar acesta le strânse mai rău, rânjind nebunește. Am scâncit, mă durea. Rânjetul i se măriră.

—Ce fată neajutorată avem aici, nu? M-am încruntat, după care am ridicat genunchiul ca să-l lovesc în stomac. N-a mers. Cum naiba ieșeam din situația asta?

—M-mă doare! Mă rog de el, privindu-l. Brusc lumina din celulă începu să pâlpâie. Damien nu se mișcă, mă privea fix.

Am stat așa, poate, un minut, sau câteva secunde. Brusc brunetul tresări slab, îmi dădu drumul ducându-și palma pe frunte, murmurând ceva de neînțeles. Eu în schimb m-am retras în colțul patului, frecându-mi încheieturile.

—Scuze. Murmură și mă îmbrâțișă scurt. Aș fi mințit să spun că încă nu simțeam frică. Ba o simțeam, dar îi dădeam o șansă lui Damien, avea și o parte bună și, spre deosebire de Ben, lupta să preia cu ea controlul.

***

Veni și sfârșitul weekendu-lui. Eram deja adunați în sala cam mică, dar nici noi nu eram foarte mulți. Filmul începu, dar eu nu eram atentă. Damien statea lângă mine. Ambii eram ca pe ace, așteptând momentul prielnic pentru a fugi.

M-am ridicat și mi-am cerut voie la baie. Nu aveam nevoie, dar l-aș fi așteptat pe brunet pe hol, ca să evadăm. Eram gata să ies pe ușă, când ceva în spate îmi atrase atenția iar sângele mi-a înghețat în vene.

Ecranul se făcu verde, iar verdele era specific lui Ben. Imaginea pâlpâi. Se făcu neagră, apoi din nou verde. Toți eram confuzi, iar maturii se apropieră de ecran pentru al verifica. Stateam inertă, când Damien trecu val vârtej și mă apucă de mână, luând-o la fugă pe holul lung, pentru momentul mult așteptat.

•827 cuvinte•