Victimă (Ben Drowned FF)

Capitolul 12

Kath:

Rece. Era rece. Îmi era frig, eram amorțită, mă dureau toate. În ciuda la toate astea, am avut curajul să deschid ochii și să văd unde mă aflam. Deși...aveam o bănuială.

Celula era întunecoasă, și cum am mai spus, rece. Mi-am aruncat privirea pe corpul meu. Eram bandajată la răni, și eram îmbrăcată în pantaloni negri și o cămașă lungă, albă. Probabil era ceva uniformă. Cel puțin nu aveam cămașă de forță sau așa ceva.

M-am ridicat de jos, murmurând un "au" și m-am uitat mai bine în jur. Abia atunci văzusem că celula avea două paturi, de o parte și de alta a acesteia. Unul era gol, ăla era al meu. Dar pe celălalt dormea o persoană. Nu o vedeam bine, dar nici nu aveam de gând s-o deranjez. Cine știe...poate e mai rău ca Ben sau Leo.

Nici măcar n-am făcut gălăgie. N-am protestat. N-am făcut panică. Cu ce ar fi ajutat, decât să le dea o pată de adevăr celor doi nenorociți? M-am așezat, cuminte, pe patul meu. Nu era cel mai confortabil pe care am stat, dar era mai bine decât podeaua.

M-am lăsat pierdută în gânduri, privind absentă peretele gri, întunecat. Poate că ideea cu spitalul de nebuni nu era așa rea. Dacă aș fi rămas acasă, singură, torturată de Ben, atunci mai bine ar fi să fiu torturată de poadeua celulei. Totuși, el n-a terminat-o cu mine. Puteam s-o simt. Avea un plan, cel mai probabil, dar nu-mi puteam da seama cu exactitate care era.

Am fost zmulsă din gândurile mele, atunci când persoana murmură ceva indescifrabil, se foi, și se ridică în șezut. Era încă cu spatele la mine. Nu-i puteam vedea chipul. Am tăcut. Îmi era oarecum frică. Era baiat. Avea de asemenea haine ca ale mele.

Se întoarse brusc spre mine, îmi simți prezența. N-am scos un sunet, doar îl privean fix clipind des. Nu știam cum ar fi trebuit să reacționez. Era brunet, avea părul ciufulit, părea un adolescent normal, dar problema era în capul său. Ce avea acolo mă speria. 

Făcu ceva neașteptat: îmi zâmbi. Își trecu o mână prin păr și se ridică de pe pat. Veni lângă mine. Ar fi trebuit să protestez? Ar fi trebuit să respir măcar? Pentru cã n-o făceam.

—Damien. Spuse scurt, și mi-a trebuit ceva timp să-mi dau seama că era numele lui, nu că vorbea în nu știu ce limbă.

—Ăăă...Katherine. Am spus ca o dobitoacă, bâlbâindu-mă.

—Care-i treaba? Ce ai? De ce te-au adus aici? Întrebările lui atât de directe mă suprinseră. Părea foarte relaxat, în așteptarea răspunsului.

—Ăhm...păi... Mă blocasem. Nu știam ce ar fi trebuit să spun sau ce nu ar fi trebuit. Dar eram frustrată, și el era acolo. Mă asculta. Așa că am decis să mă destăinui unui necunoscut, pe deasupra și nebun. Ce se putea întâmpla mai rău de atât?

—Este acest, ăm, criminal, Ben. Mi-a omorât prietenii. M-a cam bătut. Mă face să cred că sunt nebună și că locul meu e aici. Fratele meu nu știu ce are că ori el e nebun ori chiar eu sunt, și m-a denunțat poliției că i-am fi făcut rău, când de fapt, ăla care ne face rău e Ben.

—Am auzit de Ben. Mă mir că ești în viață. În fine, îmi pare rău pentru tine. Ăhm...o să te ajut. Vreau să te ajut. O să ieșim, o să evadăm, și o să te răzbuni pe el.

Am clipit des, surprinsă. El chiar vorbea serios? Nu eram sigură deloc de "planul" său, dar nu-l opream din ași face fantezii. Părea foarte încrezut în sine și pe moment am crezut că-i psihopat sau ceva de genu', dar nu părea chiar așa.

—Dar tu? Tu ce ai? L-am întrebat, curioasă. Acesta nu mi-a răspuns, a dat scurt din umeri doar, a zâmbit tâmp, și s-a făcut mai comod pe patul meu.

Îmi era foame, dar era noapte, sigur nu ne hrănea neaptea. Damien privea podul, la fel de gânditor. Mă încânta faptul că gâseam limbă comună cu el. Mă făcea să mă simt mai bine.

Brusc se încruntă. Aura din jurul său deveni ușor tensionată. Se ridică de pe pat fără să spună vreun cuvânt. Ramse pe loc și-și întinse brațele încordându-se.

—Ești bine? L-am întrebat, încruntându-mă ușor, confuză. Își întorse capul spre mine, și ridică o sprânceană.

—Ce vrei, ființă stupidă? Întrebă pe un ton arogant și am făcut ochii mari. Câteva minute în urmă îmi spunea că mă va ajuta să ies de aici iar acum mă face stupidă.

—Damien? Ce ai pățit?

—De ce nu mă lași în pace? Sunt tot eu. Se întoarse spre mine și se aplecă ușor, rânjind slab. Întinse mâna spre mine în semn de cunoștință.

—Damien. Personalitate dublă. Încântat. Râse slab sprijinindu-și o mână deasupra capului meu, pe cealaltă ținând-o încă în aer. Atunci am înțeles peste ce am dat. Un alt Ben.

-Înainte să mă omorâți, am ceva de spus. Nu mă omorâți. ;;;

•868 cuvinte•