Victimă (Ben Drowned FF)

Capitolul 21

Kath:

Doar o secundă înainte de moarte l-am putut recunoscu pe fratele meu în acel străin. Mă privi cu ochii blânzi și printre tusete îmi șopti:

—Ai grijă, Katherine...

L-am privit în tăcere, cum își dă suflarea și-și închide ochii. Eram prea șocată ca să plâng sau să țip. Tot ce puteam face era să stau acolo inertă, privindu-i trupul și mai inert.

M-am sprijinit în coate apoi m-am ridicat în picioare. Genunchii îmi tremurau, dar reușisem să-mi mențin echilibrul și să nu cad. Mi-am trecut palma peste față, ștergându-mi picăturile de sânge ale lui Leo.  Am aruncat o privire în spate, Damien nu se vedea niciunde, iar casa în care mi-am petrecut toată viața, acum părea străină și goală, puteam să simt briza rece și mortală care trecea prin pereții casei, chiar dacă eram la o distanță considerabilă de ea.

—N-a fost prima ta victimă, totuși. Rupse Ben tăcerea, privind scurt corpul lui Leo, apoi pe mine. Vocea sa groasă și răgușită mă aduse la realitate. Iar când am realizat ce a spus, i-am aruncat o privire întrebătoare. Îți amintești de Luke, nu? Mă lămuri acesta, încrucișându-și brațele la piept și își ridică ușor bărbia, privindu-mă de sus.

—Era deja mort când i-am dat foc. Spun pe un ton stins și distant. Nu eram sigură dacă sunt în stare să vorbesc până acum, mă simțeam amorțită și foarte rece, pielea îmi era albă, păream ca moartă.

—Da, așa e, dar tu l-ai trimis la moarte. Îmi rânji și m-am gândit "Bravo, Ben! Modul tău de încurajare e minunat!". Mi-am dat ochii peste cap și am oftat. Nici nu m-am uitat înapoi la fratele meu când am trecut pe lângă cadavrul lui.

Câteva sunete care îmi erau cunoscute se făcură auzite, vestind prezența lor ce se apropia tot mai mult de noi, iar aceste sunete mi-au făcut sângele să înghețe în vene și adrenalina să crească. Tălpile deja mă ardeau, știam că va trebui să fug mâncând pământul.

—Poliția, la naiba! Strigă Ben și trecu pe lângă mine prinzându-mă de încheietură și fugind cât de rapid putea, în urma sa eu încercam să țin pasul.

Nu știam de unde apăruseră, dar aveam o bănuială. Cel mai probabil cineva, un străin, oricine, auzise ceva suspect sau îl văzuse pe Ben și sunase. Dar acum nu prea mai conta, acum trebuia să scăpăm de ei.

În graba cu care ne îndepărtam de acel loc, mi-am dat seama că probabil va fi ultima data când îl voi mai vedea așa cum îl știam, fără polițiști sau benzi galbene. Nici nu avusesem timp să-l iau pe Leo de acolo sau să fac ceva, l-am lăsat pur și simplu într-o baltă de sânge, pe pământul rece la fel ca cadavrul său.

Sunetul părea că s-a evaporat, iar în acel moment putusem să observ cabana lui Ben, încă cu ușa larg deschisă, pe când încă fugeam de Toby, care habar n-am unde a dispărut.

Ne-am grăbit înăuntru, iar Ben urcă în dormitor. Am urcat după el, agitată și gata să-l întreb ce facem acum, pentru că eu habar nu aveam cum se descurcau ei în așa situații. Acesta scoase de sub pat o geantă neagră, mare, ca cele luate de turiști în călătorii, și începu să îndese acolo hainele sale, puținele haine pe care le avem eu, alte obiecte de igienă și desigur, arme.

—Plecăm. Rapid. Spuse apăsat și m-am holbat la el confuză.

—Cu ce? Am ridicat o sprânceană la el, gândindu-mă că ar fi absurd să o iei la fugă cu ditamai geanta știind că câteva mașini vin după tine. Dar Ben așteptă, iar când o sirenă de poliție se auzi vag în depărtare, îmi facu un scurt semn din cap spre fereastră.

—Uite și șansa noastră. Spuse ferm, privindu-mă, parcă așteptând o oarecare reacție. Dar eu doar am stat acolo și l-am privit lung, era nebunesc, dar nu avem o variantă mai bună.

Își suflă firele de păr auriu ce-i împăienjeneau ochii și se aplecă închizând geanta. Aruncă o privire prin cameră și prinse între degete cuvertura maronie de pe pat, sprijinind-o de geanta plină. Apoi zări cuțitul din colțul camerei și ridică o sprânceană.

—Ce caută ăsta aici? Te-ai jucat de-a vânătorul? Mă luă peste picior în timp ce se îndreptă spre acesta, se aplecă și-l culesese de jos, îndesându-l într-unul dintre buzunarele sale.

Am pufnit:

—Nu m-am jucat, dar prietenul tău cu topor mi-a făcut o frumoasă vizită cu scopul de a-mi zbura capul de pe umeri. I-am tăiat-o, rezemându-mă de tocul ușii. Acesta surâse.

—Toby. Mârâi scurt. De aia dădea târcoale casei tale, nenorocitul. Dădu scurt din cap negativ, cu un zâmbet amuzat dar tot odată și nervos. Dar i-ai scăpat, sweetie, te adaptezi, e bine. Rânji și-mi făcu cu ochiul, în timp ce apucă geanta și pătura de jos și coborî.

L-am urmat, din nou. Puse obiectele jos lângă ușă și se întoarse spre mine. În acel moment am auzit o voce în spate și am tresărit. Îmi șopti numele și m-am întors. Avea părul răvășit, și-și rupse din tricou ca să se bandajeze la coapsă și stomac.

—Damien, ce faci aici? Am făcut un pas spre acesta, dar Ben mă prinse precaut de mână. M-am întors să-l privesc și-mi aruncă o încruntătură, atenționându-mă. Apoi Damien veni un pas mai aproape și mă prinse de cealaltă mână.

—Kath, vino cu mine. Le vom spune polițiștilor că Ben e de vină pentru tot, că el ne-a obligat, că ne-a amenințat, putem scăpa nevinovați și putem scăpa de el. Aproape că-i mârâi numele și-i aruncă o privire urâtă. Puteam să-l simt pe Ben cum rânjea în spatele meu, fără să-mi dea drumul.

Mașina poliției se auzi tot mai aproape, de parcă mai avea doar câțiva metri și ajungea în fața cabanei. L-am privit lung pe Damien, analizând. Chiar puteam să fac ce spusese el, și să mă descotorosesc de Ben cu adevărat, dar nu mai aveam familie, și nici un loc în acest oraș în care să mă simt acasă. Totuși ideea să fug cu un criminal în serie păreaca nebunească și fără un final promițător. Nu știam ce să fac, iar sirenă poliției părea că e chiar lângă urechile mele. Nici unul dintre cei doi nu-mi dădu drumul la mâini, și le simțeam privirile arzătoare pe mine. "Cu cine ar fi trebuit să fug? Pe cine să ascult?"

~Ascultați piesa de la media~

•1128 cuvinte•