Victimă (Ben Drowned FF)

Bonus

—Ce spui de brioșe cu gem? Întrebă bruneta, glasul ei auzindu-se puțin înfundat din cauza măștii negre ce o purta peste gură și obraji. O privi scurt pe fata de lângă ea, mai apoi să se aplece puțin pentru a vedea prețul dulciurilor.

—Mie îmi plac mai mult cu ciocolată. Șatena strâmbă ușor din nas, privind-o pe Natali cum dă din umeri nonșalant și pune în coș brioșe cu gem dar și cu ciocolată, apoi se îndepărtă, ducându-se spre frigiderul cu băuturi reci.

—Am luat ciocolată. Se auzi vocea brunetului în spate iar Katherine se întoarse, aruncând-i un zâmbet dulce.

—Pentru binele tău sper că ai luat cu alune. Râse șatena și arunca o privire ciocolatei din mâinile lui Damien, care era cu alune, așa cum voia ea.

—Ce copil. Râse băiatul, lovind-o ușor peste marginea șăpcii pe care o purta. Această scoase un sunet de protest, aranjându-și la loc chipiul.

Băiatul observă câteva priviri curioase la oamenii ce treceau pe lângă ei, din cauză că purtam toți chipiuri și măști peste gură, pentru a nu fi recunoscuți. Nu era ca și cum ar fi fost staruri sau ceva asemănător, însă el și Katherine fugiră dintr-un spiral de boli mintale, iar sora lui, Natali, fugise de acasă fără urmă.

—Katerina!

Șatena recunoscu imediat vocea băiatului și înghiți în sec. Simțea un nod în gât, întrebându-se dacă băiatul îl va recunoaște pe Damien. Își aminti ultima dată când îl văzu că aproape încasase un pumn de la brunet, care nu era chiar el însuși în acel moment.

—Hei, Louis. Îl salută timid aceasta, întorcându-se spre șaten și îi făcu slab cu mâna. Băiatul îi zâmbi apoi se uită peste umăr la brunet. Miji ochii, privindu-l un moment fără a spune ceva.

—Știu că ne-am mai întâlnit, dar chiar nu prea îmi amintesc. Râse acesta după un moment, simțindu-se jenat din cauză că fusese prea beat pentru a-l reține pe băiat, însă pentru Kath și Damien era o ușurare.

—Damien. Zâmbi brunetul și întinse mâna spre băiatul din fața sa. Acesta îi acceptă mână, prezentându-se la rândul său.

—Presupun că o să ne mai întâlnim. Zâmbi Louis spre cei doi, însă Katherine îi aruncă o privire lui Damien după să-și mute ochii pe șaten, înghițind în sec. Louis chiar fusese un băiat drăguț, îi părea rău că n-o să-l mai vadă.

—De fapt, plecăm din oraș. Totuși, a fost o plăcere să te cunosc, Lou, ești chiar de treabă. Zâmbi șatena dulce spre băiat, acesta întristându-se puțin, însă dădu din cap aprobator, înțelegând situația. La urma urmei, nici nu fuseseră atât de apropiați, iar fiecare din ei aveau propria viață.

—Dacă mai vii în oraș, sper să ne vedem. Șatenul o luă în brațe, surprinzând-o pe Katherine, însă acesta zâmbi slab, îmbrățișându-l și ea la rândul ei.

Ochii electrizanți ai brunetului îi priviră pe cei doi. Era bine acum, ce putea spune? Însă ceva în el încă pulsa atunci când o văzu pe șatenă îmbrățișându-l pe Louis. Era normal să se simtă gelos, nu? Poate se simțea posesiv, nu știa exact cum să-și explice asta, însă se simți ușurat când cei doi se depărtară. Louis le făcu cu mâna, plecând în drumul său.

—Unde e Naty? Întrebă Katherine, întorcându-se spre băiat, însă în loc să-i răspundă, acesta se aplecă spre minionul din fața sa. Îi dădu masca jos, doar cât să-i fure un sărut, scurt și dulce, după să o privească, stând la un nivel cu ea, oarecum.

—Să știi că îmi pare rău pentru ce am făcut. Nu am vrut să te rănesc. Se scuză acesta a nu știu câtă oară. Katherine îl iertase de mult, dar se părea că Damien nu era încă împăcat cu gândul că făcuse lucruri de care nu era mândru.

—Sunt bine, Dam. Nu trebuie să-ți mai ceri scuze. Șopti Kath, plasând un mic sărut peste buzele băiatului, înainte să audă pe cineva reglându-și vocea lângă ei.

—Am luat tot ce trebuie, putem pleca. Chicoti Natali când văzu cum cei doi roșiră și se îndepărtă, aranjându-și măștile la loc peste guri. Bruneta era fericită că fratele ei era acum bine, și că Katherine, pe care ajunse să o simpatizeze destul de mult, era și ea în regulă și alături de ei. Acum se putea împăca cu sine însuși.

Ieșiți din magazin, aceștia așezară produsele în mașină, Damien se așeză în locul șoferului, Katherine lângă el, iar Natali profită că avea tot spațiul din spate pentru ea. Aveau să meargă în Washington, unde se afla apartamentul lui Leo, destul de spațios pentru cei trei.

—O să avem ceva de mers. Brunetul le  anunță pe fete, pornind mașina. Se opriră la marginea pădurii, atunci când Naty îl văzu pe Toby, și-l rugă pe fratele ei să oprească. Acesta făcu în tocmai, iar bruneta deschise ușa, ca să vorbească cu acesta.

—Credeam că ați plecat deja. Oricum, sper să aveți un drum bun, dacă mai veniți în oraș, dați de știre. Băiatul îi aruncă o privire lui Katherine, după să-și mute ochii spre Natali. Nu îl mustra conștiința pentru că practic o vânase pe șatenă, simțea că ceva în el era gol și putea doar să se conducă de instincte.

—De ce nu vii cu noi? Îl întrebă brusc Naty, cercetându-i expresia neutră. Băiatul surâse, dezaprobând cu o mișcare a capului.

—Prefer să rămân aici. O să am grijă și de cazul lui Damien și Kath, ca să fie uitat. Dădu băiatul din umeri, după să-i mulțumească brunetei, pentru că fusese acolo pentru el în acea perioadă.

La rândul lor, aceștia îi mulțumiră lui Toby, scăpaseră de la un spital de psihiatrie, asta putea să le facă probleme. Nu știau cum avea șatenul să le acopere cazul, dar acum erau gata să plece, iar Toby spusese că avea să aibă grijă de tot.

Porniră la drum într-un final, ochii verzi smarald ai șatenei privind în urmă prin oglindă. Nu își imagina că viața ei va lua asemenea întorsături, și încă nu putea spune că trecuse peste moartea blondului. Era sigură că ce spusese el înainte să moară fuseseră aberații, era sigură că așa cum mintea lui Damien fusese un haos, asemenea fusese și mintea lui Ben, însă acum nu avea cum să știe exact ce era adevărat și ce nu, nu putea să-l mai vadă pe blond sau să-i vorbească. Încerca însă să uite, și să treacă mai departe.

Damien o privi pe fata de lângă el, gândindu-se dacă chiar era bine, cum credeau toți. Era adevărat, că acum nu mai aveam acele trei voci în capul său, acele trei persoane ascunse înăuntrul său, avea doar o voce, un mix al celor trei, și cum știa bine ce calități aveau cele trei persoane ale sale, știa și că așa era acum. Poate că încă gândea diferit, dar știa să nu arate, știa să se ascundă, poate că nu mai avea de gând să se sinucidă împreună cu Katherine, însă era sigur că nu avea să stea locului dacă cineva încerca să o rupă de lângă el. Era normal, nu? Sau măcar încerca să fie.

Însă ce era normal, într-o lumea ca a lor? Putea "normalul" fi definit? Nici unul din ei nu era sigur.

•Îmi pare rău că a luat așa mult să public acest capitol.
•Urmează Q&A, vedeți capitolul următor.

•1252 cuvinte•