Victimă (Ben Drowned FF)

Capitolul 40

Kath:

Câteva zile trecuseră precum o lună. Nici nu mai știam sigur dacă e noapte sau zi, deoarece camera în care eram izolată nu avea ferestre. Dormeam mare parte din zi, mâncam puțin și devenisem mult mai slabă și vulnerabilă, dar trebuia oricum să fug.

Masky nu era blând, continua să mă insulte și să-și bată joc, dar partea bună era că nu mă atingea prea mult. Puteam să fiu mult mai rău dacă era vreun maniac care să aibă intenții mai rele decât să mă rănească verbal.

Aveam în plan să scap din fabrica asta, și de câteva zile tot așteptam momentul potrivit. Când am deschis ochii și l-am văzut aplecat lângă mine, privindu-mă, m-am gândit că acum e momentul potrivit, că nu mai pot sta în camera aia încă un minut.

Ochii săi ca două abisuri indigo mă cercetau calmi, dar precauți. Pe moment, privindu-i, voiam doar să stau așa și să mă înec în ei, dar nu mă puteam lăsa înșelată de aparențe. Era el frumos, dar un nebun.

Trebuia să-mi păstrez calmul și să acționez cum am plănuit. Ascunsesem o cărămidă după saltea, pentru a-l lovi și a-l face să-și piardă conștiința, însă aveam nevoie de ceva pentru a-l face să-și lase garda jos.

M-am ridicat în șezut, silită de puteri. Acesta continuă să mă analizeze în liniște, precum o bestie ce își privește prada înainte să o devoreze. Acum stăteam practic în fața sa, cu capul aplecat, gândindu-mă ce să fac ca să-i distrag atenția. O mișcare stupidă, la care nu s-ar aștepta...

—Hei, prințesă, revino-ți! Sunt și așa destul de plictisit, nu mă plictisi și tu! Îmi lovi ușor fruntea cu degetul arătător și ideea îmi apăru pe loc, ca un efect magic, însă aveam să regret asta...

Mi-am ridicat ochii ca smaraldul spre el, l-am prins cu mâna stângă de guler și mi-am lipit buzele de ale sale. Aproape că tresări, ori eu fusesem cea care tresărise, nici nu mai știam.

Rânji în sărut, dar nu mă îndepărtă. Aproape că puteam spune că se bucura de asta, poate că credea că în sfârșit i-am dat ascultare și am făcut-o pentru a-l amuza, însă se înșela.

Buzele sale erau moi, și aproape că mă pierdusem și eu în iluzia că o faceam pentru distracție. Mintea îmi era în ceață, blurată, eram slabă la moment, dar în același timp, mi-am folosit toată puterea și am apucat cărămida din spatele saltelei, lovindu-l cu toată forța pe care am putut să o acumulez.

Pentru câteva secunde am înghețat cu frică în vene. Dacă nu reușisem să-l dobor și se enerva? Cine știe ce se alegea de mine. Apoi însă i-am dat drumul la guler, și l-am lasat să cadă inconștient lângă picioarele mele.

Am suspinat ușor, și m-am ridicat, tremurând slab. Am aruncat o privire spre el. Nu era mort, doar inconștient. Nici nu aș fi avut șansa să-l omor, eram prea vulnerabilă.

Nu am mai pierdut timpul și am luat-o la fugă. Am împins ușa grea de metal și am ieșit în holul întunecat. Pășind orbește prin cioburi și praf, continuam să fug, încercând să găsesc ieșirea. Trebuia să fiu precaută, pentru că se putea să nu fiu singură aici. Dacă mă vedea celălalt, Hoodie?

Am luat câteva drumuri la dreapta, altele la strânga, părea că clădirea asta e un labirint, iar întunericul din jur doar îngreuna situația.

Într-un final norocul îmi surâse și am găsit o ieșire, printr-o fereastră spartă. M-am cățărat cu precauție, nu voiam și alte răni, și am sărit în iarbă pe pământul rece.

Am scos un oftat și m-am oprit pentru o secundă pentru a-mi regăsi suflarea. Aerul rece al nopții îmi mângâia pielea într-un mod plăcut, și am inspirat adânc.

Am aruncat o privire în jur, și aproape am țipat când am auzit un zgomot din fabrica din care tocmai ieșisem. De frică că poate Masky și-a recăpătat conștiința, sau că Hoodie mă zări, am început să fug din nou, cât mai departe de clădirea drăpănată.

Nu știam unde exact mă îndrept, nu am fost niciodată bună la a reține drumuri, mai ales când era într-o pădure, unde fiecare copac seamăna cu celălalt, și unde dacă era întuneric, erai ca și pierdut.

Chiar și așa, nu m-am oprit, am continuat să alerg, până când am ajuns pe un drum de mașină, încă în pădure. În acel moment tortul parcă a mers cu încetinitorul. Îmi amintesc cum am sărit efectiv de pe micuțul deal pe acel drum, o lumină în colțul ochilor. Mi-am întors capul pentru un moment, ca să înțeleg sursa luminii.

"O să mă lovească..."

Îmi spun, văzând mașina ale căror lumini mă orbeau. Nu puteam să mor așa, când doar ce am scăpat de el...

Tot ce puteam face era să privesc. Cu toate că mă orbea, nu aveam putere să mă mișc. Secunda aia părea că durează un minut, sau chiar mai mult...

•858 cuvinte•