Victimă (Ben Drowned FF)

Capitolul 4

Kath:

-Iza! Strig și dau cu ochii de ea. Acesta stătea lângă un calculator, iar din acesta ieșea o mână ce o apucase de închieietură.

Alex și Mark vrură s-o ajute dar fusese prinși în niște cabluri defecte. Neștiind ce să fac mă uit în jur și dau cu ochii de o bucată de sticlă, în formă de lamă de cuțit. O i-au și fug mai întâi spre Iza. Mă având să tai acea mână care o apucase, dar exact în momentul în care sticla e gata să străpungă pielea acelei chestii, mâna o trage cu putere pe Iza și sticla mea îi străpunge ei carnea de la încheietură, tăindu-i mâna.

Aceasta țipă și la fel am făcut și eu când scena mi se derula în minte cu încetinitorul. Roșcata se clatină pe călcâie, lovindu-se cu spatele de pererete. Eu îmi pierd echilibrul și cad în șezut.

-Îmi pare rău! Îmi pare așa rău! Spun și dau să mă ridic, dar în acel moment văd mâna tăiată a Izei cu un cuțit între degete, ce mergea ca prin magie pe perete, îndreptându-se spre fosta ei proprietară.

Izabelle o văzu și se dezlipi de pereretele însângerat, căzând în patru labe. Mâna sare pe ea și cuțitul îi străpunge umărul, ea urlând. Mă ridic și fug spre Alex și Mark, tăind cablurile cu bucata de sticlă. Un urlet înăbușit mă întrerupe și cu ochii măriți de spaimă mă întorc spre Iza. Țip îngrozită.

Pe podea erau doar picioarele ei cu tot cu bazin, restul lipsea. Din bazinul ei ieșeau tone de sânge și câteva organe și mațe. Rămând inertă, inima bubuindu-mi înnebunită în piept. S-a terminat, îmi spun, a murit. Iza a murit. Nu! Nu poate fi real! La naiba! De ce se întâmplă toate astea? De ce?!

-Kath! Revino-ți! Hai să plecăm! Mă zgâlțâie Alex de umeri și aprob vag din cap, cu privirea pierdută. O luăm la fugă spre ieșire, dar în secunda următoare din tavan cade ceva și țip de spaimă. Torsul Izei atârna de tavan, legănându-se cu capul în jos și pe chip având o privirea pierdută, goală, de om mort. Un tunet puternic se face auzit și un foc izbucnește în încăpere.

-La etaj! Urcăm! O să sărim de acolo! Hai, Kath! Țipă Mark și mă i-a de mână trăgându-mă spre scări.

-Nu! Stai! Dar Iza?! Spun cu vocea stăpânită de groază, și lacrimile șiroindu-mi pe obraji.

-Iza nu mai e, Kath! S-a terminat! Spune Alex și i-am putut simți în glas frica și tristețea dând o luptă, pentru care să câștige și să-l stăpânească. Urcăm la etaj, unde erau mai multe fereste și toate sparte. Mark își rotește privirea în jur.

-Acolo! Spune și arată spre o ferestă care era cea mai spartă. Fugim acolo și Alex dă cu pumnul în restul sticlelor, acestea spărgându-se și lăsându-ne spațiul mai mult.

-Alex! Spun când văd că pumnul îi sângera.

-Sunt bine, stai calmă. Mă asigură dar știam că îl durea. Îmi arunc privirea pe corpul meu, ca să mă asigur că nu lipsește nimic. Nu, aveam toate membrele, eram doar murdară de sângele Izei. Iza...

-Sărim! Spune Mark și ne face loc. Alex, o iei pe Kath în brațe și sari. Am vrut să protestez, dar Alex deja mă luase în brațe și sări. Surprinzător, am ajuns pe pămând întregi. Ne ridicăm privirea și îmi pun mâna peste ochi ca să opresc picăturile violente ce mă biciuiau brutal.

Mark se pregăti să sară, și credeam că chiar va sări, înainte ca tunetul să-l lovească din plin și să-i dea foc. Am mărit ochii. Nu se poate! Corpul acestuia se dezlipi de clădire și căzu în fața mea, precum căzuse cadavrul tatălui meu acum ceva zile. Ardea. Ardea și mirosea a piele, carne și păr ars. Un miros îngrozitor, mirosul morții.

-Ferește- Vru să țipe Alex, iar în acea clipă un vânt puternic biciui ferestrele clădirii, care se sparseră mai mult decât erau deja și aruncau bucăți de sticlă și cioburi în aer. Am luat-o cu Alex la fugă, dar cioburile îmi sfâșiase deja hainele și îmi provocase răni, care sângerau. La fel pățise și Alex.

Fugeam amândoi orbește prin pădure, parcă știind că la capătul disperării vom găsi o urmă de speranță, care ne va scoate din acest coșmar infernal și ne va reda viețile monotone și normale, pe care le doream atât de mult în aceste momente. Dar nu era nici un capăt până nu am fi dat colțu' și n-am mai fi existat. Nu era nici un coșmar, era realitatea, realitatea crudă și sumbră, pe care nu o poți evita.

-Cum ești? Îl întreb pe când fugeam, gâfâind, obosită, udă leoarcă, plină de sânge și cu un mare semn de întrebare în mintea golită de orice urmă de speranță.

-Rezist. Răspunse. Tu? Cum te simți? Ma întrebat și primul cuvânt care mi-a venit în minte fusese 'victimă'. Da. Da, mă simțeam ca o victimă. Îngrozită, torturată mintal și fizic, știind că cineva e pe urmele noastre și că ne vrea morți, unul câte unul. Pentru o clipă, credeam că asta am să-i răspund, dar pe gură mi-a ieșit alt ceva și am fost bucuroasă să știe că nu sunt așa slabă, pe cât mă cred eu.

-Disperată. I-am răspuns, și era, de fapt, adevărat.

-O să fie bine, îți promit. Îmi zâmbi, în ochii săi citind disperare, teamă, groază, pesimism și un soi de sentimente negative.

Pe când fugeam, întunericul își făcuse prezența simțită și nu vedeam nici la un metru în față. Goneam amândoi, când aud un pleoscăit de apă și parcă mergând din nou cu încetinitorul, ca la faza cu Iza, întoarc capul îngrozită și-l văd pe Alex pășind în lac. În acel lac, al uitării și al morții. Privirea sa îngrozită, ochii lui, mă fixau pe mine și întinse mâina să-l ajut. Am întins-o și eu, dar era așa departe de mine. De parcă am fi existat în două universuri paralele. De parcă atunci când a căzut în lac, a căzut în gol și-n gol și a fost uitat și distrus în mii de bucățele care se răspândeau în aer, conduse de vând și uitate de toți.

"Mi-ai promis..." -mi-a răsunat în minte.

•1064 cuvinte•