Victimă (Ben Drowned FF)

Capitolul 11

Kath:

Fugeam încontinuu. Picioarele nu mi se opreau. Mă simțeam de parcă aș fi alergat pe o bandă rulantă, care nu se mai oprea. Îl auzeam în spate, dar îmi era prea frică să mă întorc. Știam ca o făcea ca să mă terifieze și mai mult. Putea să mă prindă din prima, dar lungea clipele de groază. De parcă ar fi tras de linia ce mă ținea stabilă psihic, până avea s-o rupă, și să mă lase să mă afund în întuneric.

Probabil era ironic. Mereu ajungeam să fug. Să fug de el, de realitate, de mine în mare parte. Tot ce voiam era să fiu liberă, acum, însă, eram într-o oarecare măsură legată de Ben. Și era al naibii! De ce tocmai el? De ce tocmai eu? Se pare că Universului îi plăceau combinațiile nepotrivite, experimente eșuate.

Brusc nu mai simțeam acel aer rece în spate. El nu mai era pe urmele mele. Cel puțin, nu trupește. Asta mă liniști, dar doar într-o mică măsură. Mi-am continuat drumul, mai liniștită de data asta, dar la fel de obosită. Simțeam junghiurile în spate provocate de lovitura spatelui meu de copacul cu scoarță groasă, erau apăsătoare.

Am ajuns în final de unde pornisem. Nu știam dacă să intru în casă sau nu. Nu voiam să-i văd cadavrul fratelui meu. Dar poate găseam ceva cu care să mă apăr. Gândul ăsta mă împinse un pas în față, și am pus mâna pe clanță. Încă voiam să dau înapoi, dar apoi am auzit un sunet. Era uman. Am intrat rapid pe ușă, convinsă de curioazitatea de copil și mintea mea bolnavă.

—Leo! Am țipat cu ochii măriți, văzându-mi fratele nevătămat și viu. Era bine legat de scaun, cu scopul de a fi imobilizat. Dar era în viață, și asta conta. Deja mă obișnuisem cu oamenii care mor să nu mai fie morți. Mai întâi fusese Luke, acum Leo, ce plănuia blondi? Gândul îmi zburase la prietenii mei. Ar fi fost grozav ca Iza, Mark sau Alex să fie și ei vii. Sau poate că nu? Poate că le e mai bine unde sunt, decât să stea prin prejma mea și să fie torturați fizic și psihic de criminal.

M-am repezit spre fratele meu pentru al elibera. I-am scos plasturele de la gură și-am vrut să-l iau la întrebări când acesta scoase un "Shh!" și am tăcut. Leo își roti capul privind în jur. Am făcut la fel, și pentru o secundă am văzut întreaga casă plină de polițiști și am auzit sunetul alarmelor mașinilor acestora. Mi-am scuturat capul și am amețit brusc, îmaginea cu polițiști dispăru, dar sunetul continua să-mi pătrundă adânc în urechi.

—Leo! Ce se întâmplă?! Îmi pierdusem echilibrul și căzusem în șezut, chiar lângă el. Acesta doar continua să privească în jur, de parcă nu m-ar fi auzit. Luminile în culorile roșu și albastru se făcură și ele vizibile, trecând de bariera ferestrelor.

Mi-am întors greoi capul ce mă durea spre ușa de la intrare. Pașii puternici ai tuturor haimanalelor mari și puternice se făcu simțite pe podea, asemenea unui mic cutremur. Ușa se trânti de perete și imaginea de mai devreme a tuturor polițiștilor se făcu realitate.

Aceștia se strânseră în jurul meu și al lui Leo, cu armele spre noi, gata de atac, precauți. Am vrut să deschid gura pentru a mă plânge în sfârșit de teroarea și abuzul lui Ben asupra noastră. Totuși, Leo mi-o luase înainte și nu-mi puteam crede urechilor ce spunea. Acum, ori eu înnebunisem, ori fratele meu.

—Ea e! Strigă el. A vrut să mă împuște! Ma legat de scaun și râdea nebunește. Am încercat să mă lupt cu ea ca să scap, dar e nebună! Continuă Leo și mi-am întors șocată privirea spre el.

—Ce tot spui?! El ne-a atacat! Ai văzut și tu! A vrut să te împuște-

—Tu erai aia! Aproape că urlă fratele meu. Luați-o! E periculoasă! Am vrut să ripostez din nou dar am fost luată pe sus de doi polițiști. Mă zbăteam nebunește țipând, dar în zadar. Probabil le dădeam doar impresia că ce spunea fratele meu e adevărat. Dar nu era! Nu eram nebună! Ben ne atacase. Dar dacă ce spune e real? Nu mai înțelegeam, și nu mai reușeam să deosebesc realitatea de minciună.

Începusem să amețesc din nou. Polițiștii mă aruncară pe bancheta din spate, cu cătușele prinse de încheieturile mele. Eram nevinovată. De ce ar fi spus toate astea Leo? Ce se întâmpla? Ben sigur era de vină. Îmi înscenase toate acestea doar ca să ajung eu la poliție.

—E minoră. Spuse unul dintre polițiști, celuilalt. O vom duce la secție? Sau mergem la spitalul psihiatric? Am înghițit în sec. Nu voiam nici la spital și nici la secție. Tot ce voiam era să se sfârșească acest calvar.

—Condu la spital. Spuse al doilea aruncându-mi o privire scurtă. Întrebările din mintea mea au încetat atunci când rănile începuseră să mă usture rău. Mi-am mușcat buzele în nenumărate rânduri, fiind prea obosită ca să mai ripostez. Capul îmi proposi pe fereastra ușii mașinii, privind cum încet se așternea răsăritul. Amețelea și spasmele puseră stăpânire pe mine, și ultimul lucru ce îl văzusem înainte de a leșina fusese construcția mare din cărămidă a urișului spital, aproape părăsit, de boli mintale.

•899 cuvinte•