Victimă (Ben Drowned FF)

Capitolul 2

Kath:

-Ești sigură? Mă întreabă Alex a zecea oară, stând lângă mine și înnebunindu-mă cu aceeași întrebare de zece minute.

-Da, măi, încetează. Repet și râd.

-Eu cred ca ți se potrivește. Spune Iza și zâmbește simpatică.

-Și eu. Îi dă Mark dreptate și mă privește, îi zâmbesc.

Mă gândeam de ceva timp să-mi fca un tatuaj, acum uite că pun în aplicare gându'. Am ales un tatuaj pe antebraț cu câteva păsări în zbor (media). Cred că reprezintă dorința de libertate, de aia l-am ales. După toată procedura, îi plătesc tipului și ies cu prietenii mei din încăpere. Stăm ceva timp de vorbă, după care ne luăm rămas bun și plec acasă.

Drumul era liniștit și pustiu, eu pierzându-mă prin gânduri. Încă mă gândesc la acel moment cu fereastra și acea siluetă, tot ciudat mi se pare. Oftez și mă descalț, urc la etaj și deschis ușa camerei mele. Rămân mască.

Camera era devastată. Lucrurile împrăștiate, foi rupte și împrăștiate din cărțile și caietele mele. Patul, la fel, devastat și așternuturile erau sfâșiate. Fac ochii mari și-mi scăp jos ghiozdanul, din el căzând telefonul, cheile și alte lucruri. Fac un pas înainte, temătoare. Cine naiba a făcut asta? Sigur e idiotu' de taică-miu. Și atunci l-am simțit în spatele meu.

Mă întorc și cad în șezut, dezechilibrându-mă. Stătea în fața mea, duhnind a băutură și cu un cuțit ridicat spre mine. Mă dau în spate până ating patul cu spinarea. Acesta se apropie cu o privire de nebun și jur că vroiam să țip, dar n-am putut. Și exact în momentul în care vroia să mă înjunghie, nu știu de unde, din spatele acestuia iese un cuțit, care-i străpunge inima.

Chițăi de spaimă și sângele tâșnește din inima lui, pătându-mi hainele și pielea. Îmi acopă fața și simt cum cadavrul tatălui meu cade lat în fața mea. Mă uit printre degete și nu văd pe nimeni în spatele lui. Atunci cine l-a înjunghiat?

Aud în spate picături ce se izbesc de podea și-mi întorc privirea cu inima bubuindu-mi nebunește în piept. Îmi pun mâina la gură pentru a înăbuși un suspin. Pe peretele din spatele meu, cu litere mari, și cu sânge, scria: "E VICTIMA MEA!!!".

Victimă...? Cine? Eu? Sau tatăl meu? Ce naiba se întâmplă? Îmi rotesc privirea în jur, nimeni. Doar eu cea înspăimântată și cadavrul lui taică-miu, inert, pe jos. Cu mâina tremurându-mi scot cuțitul din spatele cadavrului și-l privesc. Nimic suspect, părea un cuțit perfect normal. Cine a făcut asta?

-Kaaat! Se aude de jos o voce zglobie.

Tresar și fac ochii mari. Asta e Iza! Ce mă fac? Ce mă fac? Ce mă fac?! Dacă mă vede așa? Ce va crede? Ce le va spune prietenilor mei? Oare este cu ei aici? La naiba! Mă va crede când o să-i explic? O să-i pierd! O să-i pierd sigur! Doar pe ei îi mai am! De ce mi se întâmplă asta?!

-Stai, Iza, nu urca! Țip și vreau să mă ridic dar parcă picioarele îmi sunt jeleu și cad în patru labe, cu cuțitul încă în mâină. Nu urca- Dau să țip, dar atunci ridic capul și-o văd în tocu' ușii, cu ochii mari de spaimă și gura căscată.

Privirea ei înnebunită cercetează mai întâi peretele din spatele meu, după care cade pe cadavrul din fața mea, pe cuțitul meu și în final, pe mine. Ochii ei se zbat parcă înnebuniți de spaimă și dă să scoată un cuvânt, dar tot ce iese pe gura ei e un suspind înăbușit și-și duce mâina la gură.

-Stai! Mă ridic și o i-au de umeri. Iza! Nu am făcut eu asta! Țip și arunc cuțitul jos, acesta căzând cu un sunet asurzitor. Roșcata nu scoate un sunet și ochii ei mă cercetează speriați. Iza! Țip și o zgâlțâi de umeri. Crede-mă! Lacrimile încep să-mi inunde fața, amestecân-se cu sângele. Te rog. Spun, cu vocea frântă. Crde-mă.

-Kat. Spune ea și jur că dacă nu o priveam să văd că buzele i se mișcă, nu aș fi auzit-o. Te cred.  O spune mai tare și mă i-a de mâini. Dar ce s-a întâmplat? Mă privește zâmbind ușor, compătimitor.

-Nu știu. Spun, și era adevărul. Mi-am găsit camera distrusă, apoi tata m-a atacat, și nu știu cum a fost înjunghiat în spate. Dar nu știu de cine.

-Și aia? Spune și arată în spatele meu, la peretele pătat de sânge.

-Nu știu. Zic abia șoptit și dau ușor dezaprob din cap. A apărut pur și simplu. Ochii ei ciocolății mă cercetează scurt.

-Nu ești în siguranță aici. Haide. O să dormi la mine. Zâmbește scurt și mă strânge de mâină cu căldură. O îmbrățișez strâns, și mă bucur că nu-i pasă că probabil o murdăresc și pe ea de sânge.

-Mulțumesc. Șoptesc și acesta îmi răspunde la îmbrățișare. Dar...o să le spui și lui Alex și Mark?

-Nu, dacă tu nu vrei, nu o să le spun. Îmi zâmbește și-i mai mulțumesc odată.

Mă bucur enorm că m-a crezut. Pentru o cliplă crezusem că o s-o pierd. Că va fugi mâncând pământul și va țipa, îngrozită. Dar m-am înșelat și mă liniștea încrederea ei. Dar nu va mai fi la fel, nu când ceea ce a văzut, și am văzut și eu, n-are explicație.

•916 cuvinte•