Victimă (Ben Drowned FF)

Capitolul 37

Kath:

—Kaaaat! Mișcă-ți fundul ăla leneș! Profa de mate urăște când întârzii! Strigă Iza din pragul casei, și mi-am legat șireturile în grabă, ieșind.

—Shh. Taică-miu e iarăși beat de moare, nu are cum să se trezească, dar nici nu vreau s-o facă, deci nu mai striga ca o apucată! O lovesc ușor în umăr, râzând și trăgându-mi ghiozdanul mai bine pe umăr.

—Hei, frumoasa adormită! Știi că o să faci cinste cu sucuri după ore pentru că te-am așteptat atât! Alex râse și mă ciufuli.

—Nu-i corect să fac cinste tuturor! Mark! Ajută-mă! Mă plâng, încercând să-i ciufulesc și eu părul blond și dezordonat al lui Alex... fără succes.

—Dacă țipă baba de mate la noi, o să faci cinste și rundei a doua de sucuri. Râse brunetul.

—Sunteți răi! Zâmbesc tâmp, și privesc la drumul spre școală pe care-l cunoșteam prea bine.

Brusc însă drumul se transformă într-o cărare întunecată, înconjurată de copaci înalți, iar ziua devine brusc noapte.

—Iza...ce naiba se întâmplă? Murmur și mă întorc spre prietena mea, dar țip când o văd întinsă pe jos, tăiată în două.

—Nu prea-mi place locul ăsta... Murmură cu ochii goi și gura crispată de spaimă. "Astea au fost ultimele ei cuvinte..." - o voce din subconștientul meu îmi șopti.

—Alex, ia-o pe Kath în brațe și sari! Mă întorc spre Mark, care stătea la doi pași de noi. Era bine, dar un fulger îmi blură privirea, iar acum corpul său ardea. În jurul său se formă o ceață neagră și mirosea a ars și a moarte. "Așa s-a dus și Mark..." - vocea din subconștientul meu se auzi iar, ca o șoaptă în depărtare.

Un râs puternic se auzi în jur, o voce pe care o cunoșteam și în același timp îmi era străină. I-am prins mâna lui Alex cu putere, ținându-mă de el ca și cum de asta depindea viața mea toată.

—O să fie bine, îți promit! Zâmbi blondul, dar în secunda următoare fu tras în abisul unui lac întunecat, rup de mâna mea. Kaaath!

Țipă cu groază în voce și m-am întins după el, dar lacul dispăru odată cu el, la fel ca norul de fum și Mark, și la fel ca Iza. "Ți-a promis..." - vocea se făcu auzită din nou.

Râsul se auzi din nou, dar de data asta nu mai venea din toate părțile, ci era clar și răspicat, în fața mea. Mi-am ridicat capul și am dat de acei ochi neobișnuiți, stacojii ca sângele pe care la vărsat. "El e vinovatul...".

Nu puteam să mă mișc, sau să vorbesc. Era ca și cum eram prinsă cu niște lanțuri invizibile. Băiatul se aplecă și-mi atinse obrazul, mă privi timp de câteva momente, apoi strânse din pumn și corpul meu se evaporă într-o ceață cenușie.

"Liniște..."

Am suspinat puternic și m-am ridicat în capul oaselor. Mi-am rotit privirea în jur, înspăimântată. Camera drăpănată din fabrica părăsită, salteaua veche pe care dormeam, orașul în care totul s-a întâmplat.

Nici nu realizasem că plângeam până să-mi trec palma peste obraji. Mi-am șters ochii, și mi-am calmat respirația, când brusc ușa se deschise și am tresărit cu putere.

—Ohh, deja tremuri când mă vezi? Patetic! Râse șatenul, apropiindu-se de mine. Avea în jurul gâtului camera sa, iar în mâini ținea un pahar de apă și o felie de pâine. Muream de foame, dar în același timp, nu voiam să-i fac pe plac.

Se aplecă în fața mea și-mi întinse păharul și felia de pâine. Am întins mâna și am prins doar paharul, tremurând slab, încă din cauza coșmarului. Am băut toată apa, simțindu-mă mai bine, dar tot odată încă groaznic.

—Știi, eu nu sunt un monstru ca Ben. Am ridicat ochii spre el, fața sa fără acea mască dezvăluia ochii indigo, care mă amețeau. Nu mă arăt ca o persoană drăguță după ceea ce ți-am făcut, cum face el. Zi, suferi, nu? O văd pe fața ta! Zâmbi ca un maniac, țintindu-mă cu acele abisuri indigo.

—Nu am de gând să-ți răspund, sau să-ți fac pe plac. Murmur cu vocea stinsă, obosită, și arunc paharul într-o parte. De vreme ce era de plastic, nu se sparse, doar făcu un sunet ce în acea încăpere goală răsună mult prea tare.

Masky râse și ridică cameră din jurul gâtului său. Am căscat ochii, nici nu realizasem că în tot acest timp era pornită și filma. Instinctiv mi-am pus palmele peste față, acoperindu-mă.

—Ce drăguț. Râse sarcastic băiatul și se apropie ceva mai mult. O să-ți zic ce trebuie să faci și ce să nu faci, așa că ascultă atent. Nu ai dreptul să-mi răspunzi înapoi, sau să lupți. Tot ce trebuie să faci e să te lași condusă de mine, clar?

Râse când văzu ce urât m-am uitat la el. "Condusă de el pe naiba!" - mi-am spus în gând, și l-am împins mai departe de mine. Acesta ridică o sprânceană și rânji.

—Adorabil. Continuă să râdă amuzat și se ridică ieșind din cameră. Când mă plictisesc o să mă întorc! Strigă și cu asta închise ușa grea de metal și o încuie.

Am stat un moment în liniște, gândindu-mă. Trebuia să evadez cumva. M-am săturat să fiu eu cea care ascultă de alții și se lasă condusă. Idiotul n-o să știe ce îl va lovi.

•923 cuvinte•