Victimă (Ben Drowned FF)

Capitolul 8

Kath:

M-am ridicat din pat și am început o curățenie generală în toată casa. Ca și cum nu se întâmplase nimic. Apoi am mers la magazin și am reumplut frigiderul, aruncând alimentele expirate.

Visul din noaptea asta, deși dubios, mi-a dat o idee. O să-i spun fratelui meu că colegii mei au mers într-o excursie și că eu am rămas pentru că venea el în vizită. Și despre tata o să-i spun că a condus beat și a căzut cu mașina în lac, și nu a mai fost găsit. Dar totuși mai am o problemă. Cum să-l țin pe Ben la distanță?

"Împușca-l!" -îmi aud vocea interioară cu un ton extrem de ironic și exasperat. Dar eu nu-s o criminală. Nu aș putea face asta. "Poate dacă aș vorbi cu el?" -îmi spun după un moment. "Da! Proasto! Du-te la el și roagă-l frumos să nu intervină în întrunirea de 'familie' și ia ghici ce-o să facă?! O să-l omoare! Singură ai spus-o!" -țipă vocea și oftez.

"Dacă i-aș da altă victimă de care să se ocupe?" -rânjesc drăcește. Dar cine? Pe cine aș putea manipula? "Dumnezeule! Kath! La ce te gândești?!". M-am încruntat la auzul eului meu bun și am strâns din dinți. "Mă gândesc doar cum să mă protejez pe mine și pe cei la care țin."

Mi-am luat jacheta și telefonul și am ieșit pe ușă. Știu pe cine voi chema. Aveam în școală un tip cu părinți plecați în străinătate, era tot mușchi, dar puțin creier. Alegerea bună. Așa o să-l țină și puțin ocupat pe Ben, ripostând probabil. Și am să am grijă să nu știe nimeni de 'ieșirea' noastră.

Am scos telefonul și am format numărul său, sunându-l. Acesta a răspuns după câteva secunde.

-Katy? Ce surpriză! Mi-am dat ochii peste cap. Urăsc să mi se spună 'Katy'!

-Hey, Luke! Ești singur?

-Tot pentru tine, prințes-

-Nu la asta m-am referit! Doamne! Am țipat exasperată. Ascultă, vreau să vii la marginea pădurii, repede, singur. Am auzit ceva interesant legat de pădurea asta și mi-e cam...cam frică singură. Abia am putut rosti acele cuvinte. Era adevărat. Îmi era puțin teamă singură, mai ales după noaptea anterioară, dar Luke ar fi fost ultima persoană pe care aș fi luat-o cu mine în așa situație.

-Stai calmă, Katy. Vin imediat.

-Oh, și...nu spune nimănui nimic de unde te duci și cu cine, clar?

-Sigur. I-am simțit rânjetul ăla ieftin până aici. M-am strâmbat și am închis telefonul, mergând spre marginea pădurii, cu ochii în patru.

Ajunsă acolo l-am văzut în depărtare pe Luke venind. Sper să nu ne fi văzut sau auzit nimeni, și mai sper să treacă mai repede toată nebunia asta. Nu știu ce exact m-a apucat, dar nu-s sigură că sunt 100% conștientă de ce fac sau de consecințe.

-Mai repede. Îi spun când ajunge, oprindu-l din a spune ceva nașpa care sigur m-ar face să-i dau o palmă.

Am luat-o ambii la pas printre copaci, eu uitându-mă întruna în jur. Mi-am aruncat ochii la ces, era 17:05. E bine, avionul fratelui meu ajungea la 19:30 și avem timp până atunci să scap de Luke și să-l las aici. Un val de vinovăție a venit brusc asupra mea și a trebuit să mă sprijin de un copac ca să nu cad.

-Ești bine? Îmi spune Luke și-mi întinde mâna.

-Sunt bine. Răspund și continui să merg.

-Și ce ziceai că...cautăm? Am oftat.

-Nu căutăm nimic. Doar ne plimbăm. Poate vedem ceva interesant.

-Deci, e ca o întâlnire? Rânjește și mi-am încleștat pumnul.

-Nu, Luke. E o plimbare amicală.

-De ce nu i-ai chemat pe prietenii tăi? Mark, sau Alex. Mi-am mușcat buza.

-De ce? Întreb. Nu-ți place că te-am chemat pe tine?

-Nu asta am spus.

-Atunci taci. Am zâmbit dulce, dar amar și am luat-o în față.

După o oră și jumătate am considerat că era momentul să-l las aici. Era 18:30 și afară deja se înnopta. I-am spus că merg la baie și i-am cerut mobilul pentru lanternă, cu scuza că al meu era descărcat. Acesta a continuat să mergă la pas cât eu m-am îndepărtat. După ce am considerat că era de ajuns i-am dat telefonul pe mut și l-am stins, apoi am luat-o la fugă spre oraș.

L-am auzit strigându-mă, dar a fost departe de mine. Din nou acel val de vinovăție a venit asupra mea și de data asta a adus și o mare de lacrimi. Nu eram o persoană rea! Asta credeam, dar acum mi-am văzut adevărata față. Și nu pot spune că m-a încântat.

Ajunsă în oraș m-am mișcat silențios și în întuneric, ca să nu atrag privirile celor din jur. După ce am ajuns în carterul meu, ăla pustiu, nu m-am mai ascuns așa tare. Nu vedeam nici țipenie de om. Dar nu m-am plâns. Planul meu a mers.

M-am oprit în fața casei când am văzut luminile aprinse. Ce naiba? Am luat-o la fugă spre ușă și când am deschis-o l-am văzut pe fratele meu la bucătarie, gătind.

-Leo! Strig zâmbind și-l i-au în brațe. Acesta îmi răspunde și-mi dă cu lingura peste fesă. Auch!

-Unde umbli noaptea? Zâmbește și-mi dă drumul ca să mă privească.

-A durut! Fac o față ofensată și acesta râde. Am fost să mă plimb.  Spun și mă așez la masă.

-Ia ghici. Avionul a ajuns mai devreme. Apropo, unde e tata?

-Ăăă... Am oftat, momentul minciunii. A condus beat și...a ajuns cu mașina în lac, dar a fost prea târziu.

Acesta oftă.

-I-am spus să nu mai bea. Nu m-a ascultat.

-Nu e vina ta. Îi zâmbesc și mă ridic mergând lângă el. E vina lui. Acesta a zâmbit ușor.

-Lăsând asta, ce ai mai făcut? Am înghițit în sec.

-Oh, a făcut multe. Am făcut ochii cât cepele și sângele mi-a înghețat în vene. Mi-am întors privirea paralizată spre ușă. Ben...

•1049 cuvinte•