Victimă (Ben Drowned FF)

Capitolul 22

Kath:

Nu știam ce să fac, iar sirenă poliției părea că e chiar lângă urechile mele. Nici unul dintre cei doi nu-mi dădu drumul la mâini, și le simțeam privirile arzătoare pe mine. "Cu cine ar fi trebuit să fug? Pe cine să ascult?"

Mi-am ridicat privirea spre brunet. Ochii săi cenușii mă priveau lung și curioși, parcă țipând "Vino cu mine!". Însă chiar puteam fi în siguranță cu Damien? Era o dublă persoană, aș fi putut fi ucisă în orice secundă și nici măcar nu puteam să știu la ce să mă aștept.

—Damien... Aproape că-i șoptisem numele, vocea fiindu-mi stinsă. I-am simțit mână lui Ben încordându-se peste a mea, dar nu m-am uitat la el. Am încercat să-mi trag mână din strânsoarea lui Damien, însă acesta se încruntă și mă trase cu putere spre el, făcându-mă aproape să mă ciocnesc de el. Mă privi cu o încruntătură urâtă, de parcă mă acuza de o greșeală imensă. Probabil asta făcea, probabil era adevărat.

—Katherine, trezește-te! Faci o greșeală! E un criminal! Țipă brunetul la mine, obligându-mă să stau aproape de el. Am vrut să mă dau în spate, dar acesta mă strânse mai tare, privindu-mă fix și cu o expresie dură. Ben îmi prinse umerii și mă trase înapoi spre el, cei doi făcând un duel de priviri ucigătoare. Puteam spune cu siguranță că nu se înghițeau deloc unul pe celălalt.

—Nu vine cu tine, așa că pleacă! Țipă Ben, vocea sa groasă și răgușită răsunând în liniștea nopții. M-am uitat cu coada ochiului la fața acestuia și i-am putut observa stacojiul ochilor și șuvițele blonde ce-i  încețoșau privirea, dar nu-l oprea din a-i arunca încruntături brunetului.

—Tu taci, nenorocitule. E numai vina ta. Mârâi printre dinți Damien, încleștându-și pumnii pe lângă corp. Deschise gura să țipe la mine din nou, fixându-mă cu cenușiul din ochii săi, dar l-am întrerupt înainte să apuce ocazia.

—Damien, iartă-mă. Acesta dădu dezaprobator din cap, de parcă încercă să alunge cuvintele pe care voiam să le rostesc, sau de parcă nu voia să creadă, însă am continuat. Merg cu Ben. I-am șoptit, și chiar dacă pe fundal sirena poliției răsuna puternic, tot mai aproape, știam că mă auzise, pentru că lovi cu pumnul în perete, îmi aruncă o privire ucigătoare iar când ușa se deschise brusc și agresiv, brunetul își luă tălpășița pe ușa din spate.

Și eu și blond ne-am întors în același timp, ca să vedem polițistul ce stătea în fața ușii larg deschise, cu arma ridicată spre mine, pentru că-i stăteam chiar în față. În spatele său i-am zărit mașina, ce încă avea sirena pornită și luminile în roșu și albastru străluceau puternic în noapte.

Ben făcu un pas și se propti în fața mea, aruncându-i omului în uniformă o privire amenințătoare. Acesta își mută arama de la mine spre el, în jur auzindu-se doar sunetul enervant provocat de mașina acestuia, care părea tot mai îndepărtat, deși stătea la câțiva metri distanță.

—Ben- Am șoptit, cu intenția ca polițistul să nu mă audă, însă imediat acesta mă întrerupse.

—E un criminal periculos! Stai în spate, fetițo! Se încruntă la mine și aproape că voiam să-i arunc aceeași privire ca Ben când mă numi "fetiță", dar nu am reușit, pentru că nu-și lua atenția de la Ben. Alte câteva mașini sunt în drum. Nu mai scapi acum! Se răsti la Ben, care părea că-l doare în cot.

Nici măcar nu ripostase când omul îl prinse cu mâinile la spate și-l împingea spre ușă. În acel moment m-am panicat de-a binelea. M-am uitat în jur, gândindu-mă rapid la o soluție. Blondul nu ripostă, de parcă se aștepta ca brusc să mă transform în Hulk și să salvez situația. În timp ce polițistul era prea ocupat să-l înjure și bruscheze pe Ben, fără să-mi ofere nicio atenție, crezând că sunt inocentă, creierul meu își făcu treaba și în grabă am apucat tigaia de pe masă din bucătărie, ce era drept în dreapta mea. Înainte ca cei doi să iasă de tot din casă, mi-am ridicat brațele și am izbit tigaia de capul omului. Un sunet asurzitor îmi țiui în urechi. Nu aveam intenția să-l ucid, însă din cauza loviturii acesta căzu și se lovi cu fruntea puternic de scări, începând să sângereze abundent.

Ben își frecă încheieturile și se întoarse spre mine cu un rânjet mulțumit pe față, lăsând la iveală urma unor mici gropițe. M-am încruntat la el, aruncând tigaia peste corpul inert al polițistului ce zăcea într-o baltă de sânge stacojiu și cald.

—Asta așteptai, nu? Puteai să lupți și singur! M-am răstit la el, împingându-l cu palma în piept. În loc să-l mișc pe el din loc, m-am clătinat eu pe călcâie. Acesta mă prinse de umeri și mă aduse aproape de fața lui. Continua să rânjească.

—Știam că te vei gândi la ceva. La urma urmei, ai ales să fugi cu mine. Îmi făcu cu ochiul și vorbi pe un ton arogant și satisfăcut. Voiam să-i dau o palmă atât de mult în acel moment, însă își lipi buzele de ale mele pentru câteva secunde și n-am mai fost în stare nici să țip la el. Deși tot un idiot era.

Îmi dădu drumul, lăsându-mă pe picioarele mele și ieși afară, în răcoarea plăcută a nopții. Omorâsem două persoane, într-o singură noapte, dintre care una era fretele meu. Și alesesem să fug de o mare de lumini în roșu și albastru cu un criminal arătos în serie. Cum ajunsesem eu așa departe?

—Mișcă-te! Mă ghionti cu cotul în umăr, când trecu pe lângă mine și luă bagajul și cuvertura maronie de jos și le puse în mașina polițistului mort. M-am grăbit și m-am așezat în față, lângă locul șoferului. Ben se așeză lângă, pentru a conduce și opri sirena ce deja mă zgârâia pe creier. Aruncă o privire în spate și rânji larg.

—Avem arme! Surâse scurt, de parcă era un copil ce tocmai intră într-un magazin de jucării. Scotoci pentru un moment cu mâna în sacul mare și întunecat de pe bancheta din spate, apoi se făcu comod și porni mașina.

Am aruncat o ultimă privire. Damien nu era nici unde, poate că ne urmărea de după vreun copac, dar nu puteam vedea nimic clar. Lumina răsăritului se făcu ușor ușor prezentă, deja făcându-se ziuă. Începeam să aud deja alte mașini apropiindu-se, și mi-am amintit de ce spusese omul în uniformă.

—Calc-o! Ben reacționă, și în timp ce rânjetul nu-i dispărea de pe buze, mașina deja gonea cu viteză printr-o vale apoi drept pe șosea, lumina zilei ușurându-ne drumul.

•1153 cuvinte•