New Team I - Finalizata

Capitolul 20

In putin timp ajungem si in Konoha. Abia asteptam sa ajung la camin si sa ma intind in pat sa dorm. Sensei ne opreste si spune:

-Ati completat misiunea cu succes si ati ajuns cu bine acasa. Vreau sa va felicit pentru asta. Acum puteti merge in camin in camerele voastre iar mai tarziu vom merge la antrenament.

Oftam toti si plecam. Oamenii se comportau ciudat si in mare parte erau supsrati sau plangeau. Nu am vazut atatea persoane in depresie la un loc de foarte mult timp. Mergean printre ei si incercam sa-mi dau seama de sursa de la care pornea asta. Vremea era si ea urata ai statea sa ploua, cateva tunede si fulgere completand atmosfera.
Ajunsa la camin, il vad pe Kabuto in fata intrarii principale langa o persoana care avea o gluga pe cap.

-Kabuto?

Cand ma vede face ochii mari si buzele mici.

-Myuri? Cand te-ai intors?

-Acum cateva minute. Ce s-a intamplat?

Inghite in sec.

-O sa aflii.

Arunc cateva priviri persoanei de langa el, dar nu ii vedeam fata din cauza glugai. Imi da un sentiment atat de ciudat. Ma uit in jos si observ ca avea mainile bandajate si le tinea ca si cand nu si le putea misca, dar totusi le ridica tremurand si ii pune mana pe umar lui Kabuto, lasand privirea in jos.

-Imi pare rau Myuri, trebuie sa plec. Ne vedem maine.

Nu mai spun nimic iar ei doi pleaca. De fiecare data cand ma intalnesc cu el mi se pare din ce in ce mai ciudat. Ii vad pe Sasuke, Naruto si Sakura venind spre usa, si au devenit si ei suparati dintr-o data. Sakura urca cu ultimele puteri scarile si ma ia in brate imcepand sa planga.

-Ce se intampla? De ce toata lumea e in starea asta?

-Lord Hokage.

-A fost un om bun, completeaza Naruto.

Nu stiu cum sa reactionez. Nici macar nu l-am cunoscut, deci pentru mine nu este o mare pierdere, dar totusi ii inteleg.

-Imi pare rau.

Sakura isi ia capul de le umarul meu si merge inauntru pasind greu, la fel si ceilalti. Imi las geamantanul langa usa de la intrare si merg spre marginea orasului. Acolo erau mai multe morminte, poate asa pot vedea si eu macar poza fostului hokage. Pana si copiii mai mici plangeau si erau tristi, fata de acum cateva zile cand topaiau pe aici. Momentan ma simt atat de straina locului, ca si cand nu as avea ce cauta aici in momente ca astea. Cred ca tot ce pot face este sa consolez persoanele triste, chiar daca nu ma pricep prea bine la asta. Dar momentan as vrea sa ma consolez pe mine, pentru ca incep sa ma gandesc la parintii mei. La fel era si satul nostru in ziua aceea. Toata lumea plangea, ploua si toata veselia fusese absorbita de lacrimi. Au fost momente groaznice, dar am avut noroc cu matusa mea care m-a ajutat. Intru pe poarta cimitirului si mormantul lordului se poate observa cu usurinta. Erau foarte multe flori in jurul lui si o poza medie deasupra pietrei. Era batran. Probabil din cauza asta a si murit. Niste scancete se aud cu usurinta, sursa venind de la un baietel pe care nici nu-l observasem. Statea in genunti si plangea foarte tare. Asta este baietelul pe care il salvasem de baietii de la academie. Ma apropii de el si ii pun mana pe umar dar mi-o prinde imediat crezand ca are puetere. Voia sa ma loveasca dar ii prind ambele incheieturi si deschide ochii. Ii avea atat de rosii incat ma usturau pe mine. Ii dau drumul la maini si se pune inapoi in genunchi, eu facanda la fel langa el.

-Era bunicul tau?

-D-da. Dar sunt t-tare, spune printre scantece. Nu trebuie s-sa pla-a-ang!!

Incepuse si mai tare sa planga. Imi era mila de el, stiu perfect cum se simte.

-Unde sunt parintii tai?

-Doar pe b-bunicul il aveam.

-Si parintii mei au murit.

Se calmeaza brusc si se uita cu emotie la mine, asteptand probabil sa continui.