Nouă mii de clipe

Capitolul 3 - Kacey

      — Fascinant, murmură, iar tonul său sugerează că este atât de plictisit şi lipsit de entuziasm încât dacă ar vedea un zombie dansând, nu ar avea cine ştie ce reacţie.

În schimb, mie îmi trece prin cap exact acelaşi cuvânt când îi văd buzele mişcându-se, însă la mine gândul este plin de emoţii.

Este... rece. Ăsta este singurul cuvânt care îmi vine în cap ca să-l descriu. Merge atât de silenţios încât în timp ce vorbeam m-am uitat de câteva ori în direcţia lui doar ca să fiu sigură că încă este lângă mine. Şi ca să-l admir. Bine, în principal ca să-l admir. Are părul negru şi nu ştiu dacă este ciufulit ca să stea aşa, sau pur şi simplu aşa se trezeşte cu el dimineaţa, dar de fiecare dată când îi văd părul, simt cum mă furnică degetele. Are un maxilar atât de frumos definit... şi nu am reuşit să-mi dau seama dacă ochii lui sunt turcoaz, precum ai surorii mele, sau albaştrii. Sau cenuşii. Oricum ar fi, este cel mai frumos băiat pe care l-am văzut vreodată.

Şi, la naiba, chiar am văzut mulţi băieţi frumoşi.

Pe de altă parte, nu prea pare genul care să vorbească. Nu a scos decât un singur cuvânt de patruzeci de minute de când îl tot plimb prin holurile liceului, iar acela a fost pe un ton indiferent, lipsit de orice sentiment.

— Acum, dacă ai de gând să...

— Ce te face să crezi că am de gând să fac orice, în general? întreabă, întrerupându-mă, folosind aceeaşi voce lipsită de inflexiuni, poate doar cu o uşoară notă de sarcasm.

Şi scoţându-mă din sărite.

—  Să te înscrii în vreun club al şcolii, îmi termin ideea, ignorându-i întrebarea.

— Ai pomenit de aşa ceva?

Se pare că frumuseţea i-a fost dată ca să-i compenseze comportamentul.

— Timp de zece minute am pomenit de aşa ceva.

— Sigur, îşi clatină capul, iar sarcasmul este mult mai evident. Ştii cum a fost turul tău? întreabă, făcând o pauză, timp în care îşi ridică un colţ al gurii, formând un rânjet subtil. Aia e o uşă, îşi ridică un braţ, arătând spre peretele de lângă noi, aia e o fereastră, spune, arătând spre dulap, ăla e un dulap, arată spre coşul de gunoi, iar ăla e un coş de gunoi, arată spre uşă.

Îmi închid ochii şi număr mintal până la trei, calmându-mă.

— Nu am pomenit nimic despre niciun coş de gunoi, sau vreo uşă. Sau geam. Nu e vina mea că nu ai ascultat.

Face câţiva paşi înainte, apoi se întoarce spre mine, ridicându-şi braţele la nivelul umerilor.

— Poate ar fi trebuit să pomeneşti. Ar fi fost mai interesant.

— Doar pentru că nu vrei să fii aici, nu trebuie să fii un măgar cu mine.

Aş vrea să pot citi ceva în ochii lui, pe care în sfârşit îi văd ca fiind cenuşii, dar nu pot. Sunt total inexpresivi. Goi. Paşii îi sunt uşori, iar mişcările graţioase. Dacă s-ar strecura în spatele meu să-mi fure telefonul din geantă, mi-aş da seama abia acasă. Chipul îi este de piatră, fără vreo dovadă că în trupul lui locuieşte vreun suflet.

Per total, e gol. Inexpresiv. Ca un tablou mişcător sau un robot realist.

— Ce te face să crezi că nu vreau să fiu aici?

— Îmi dai impresia că oriunde ai fi nu eşti acolo unde vrei.

Se apropie de mine, în câteva clipe ajungând în dreptul meu, dar la o distanţă suficient de mare încât să nu fiu nevoită să-mi ridic capul ca să-l privesc.

— Tragi prea multe concluzii din faptul că nu te-am ascultat pe tine vorbind.

— Este ceea ce văd.

Bine, asta e o minciună, pentru că nu văd nimic la el. În afară de un trup frumos. La care eu reacţionez într-un fel care nu-mi place deloc.

— Ceea ce crezi că vezi.

— De ce te porţi aşa?

Nu înţeleg. Chiar nu înţeleg. Nimic din comportamentul lui nu îmi este clar.

— Nu-mi place când cineva se preface că m-ar cunoaşte.

Sau că te-ar vedea, adaug în mintea mea, dar păstrez gândul pentru mine.

— Mai ales când acel cineva este cea mai populară persoană din şcoală.

A scuipat cuvintele de parcă ar fi spus ceva despre o boală periculoasă şi contagioasă.

— De und...

— Te ştiu? întreabă, întrerupându-mă din nou. Grupul de facebook al liceului, de whatsapp, apoi bârfele de pe twitter.

Inspir.

— Eşti una dintre acele persoane pe care le urăsc. Care au impresia că ştiu totul doar pentru că au totul, îmi aruncă la fel de rece, la fel de sarcastic, la fel de nepăsător.

— Ai aflat asta citind bârfele de pe twitter? Jumătate din persoanele din liceu şi-ar da în gât cel mai bun prieten doar ca să fie băgat în seamă de mine pentru cinci minute, până şi eu pot simţi răutatea din tonul meu. Iar restul au făcut-o deja, adaug, cu un mic zâmbet pe chip.

Mă enervează. Mă face să fiu ceea ce nu am fost niciodată. Crede că mă cunoaşte, dar nu o face deloc. Nu ştie decât bârfele de pe facebook. Şi nu este cu nimic mai bun decât cei care le lansează.

— Ştii, ai dreptate, fac un pas în spate, punându-mi mai bine geantă pe umăr şi privind un metru nouăzeci de frumuseţe irosită. Nici mie nu-mi place când cineva se preface că mă cunoaşte.

Mă rotesc pe călcâie şi îi întorc spatele. Chiar nu vreau să ştiu ce mi-ar mai spune. Iar eu nu mai am nimic să-i spun. Oricum am terminat turul de prezentare.

***

Mă aşez lângă Camie, care a dat-o la o parte pe Jamie ca să am eu loc lângă ea. Îmi las tava cu mâncare pe masă şi îmi pun telefonul lângă ea, învârtindu-mi părul lung şi ondulat într-un fel de coadă lăsată pe spate, ca să nu-mi intre în mâncare.

— Vii la petrecerea Mellisei? mă întreabă Camie, la scurt timp după ce am luat prima gură din mâncarea de la cantină.

— Sigur.

— Aş putea să trec pe la tine? Am nevoie de ajutor cu machiajul şi tu eşti singura în care am încredere cu fața mea.

— O să-l anunţ pe Peter că vii, îi spun, încercând să-mi ţin ochii deschişi şi luând o gură zdravănă din cafeaua de la automat. Portarul, adaug, când îi văd privirea nedumerită.

Zâmbeşte şi mă strânge scurt şi puternic în braţe.

Dar blestemata mea minte rămâne blocată în discuţia de pe hol, de acum câteva ore, pe care vreau să o uit şi nu reuşesc.