Nouă mii de clipe

Capitolul 50 - Kael

Când două persoane se opresc din respirat în jurul tău, începi să te întrebi cu foarte mare interes de ce.

O văd pe Kacey mergând spre ieşire cu un bărbat îmbrăcat în costum pe urmele ei. Mă ridic de pe scaun, curios, dar Cole mă prinde de un braţ.

— E tatăl ei, e în regulă.

Aprob din cap, dar nu mă aşez. Urăsc situaţia asta. Cole şi Kent ştiu atâtea lucruri despre viaţa ei, lucruri despre care eu nu am habar. Nu ştiu cum au trecut săptămânile astea, dar acum, cu tot ce se întâmplă, îmi dau seama că au trecut oarecum degeaba. Nu o cunosc. Habar nu am cum arată tatăl ei, mama ei... sau întreaga ei viaţă când nu este cu mine. Şi cu cât îmi spune mai multe, cu atât mă bagă mai rău în ceaţă, pentru că acum simt că nu înţeleg nimic. Parcă erau certaţi.

— Nina Wayland?

Un poliţist grăsuţ, cu mustaţă, apare în dreptul nostru cu câteva hârtii în faţă.

— Da? sora mea se ridică în picioare, vrând să pară încrezătoare, dar ştiu că nu e.

— Urmaţi-mă vă rog.

Se uită spre mine, iar eu mă apropii de ea.

— Dumneavoastră sunteţi tutorele?

— Fratele mai mare. Va da declaraţia în prezenţa mea.

— Sigur. Urmaţi-mă.

După ce am semnat o grămadă de hârtii şi procese verbale, iar Nina a povestit din nou ce s-a întâmplat în acea noapte, suntem din nou singuri în sala de interogatoriu, pe care eu o cunosc mai bine decât mi-ar plăcea să recunosc. Nu pe cea din oraşul ăsta, dar toate arată la fel.

I-am ascultat toată declaraţia şi cu greu m-am abţinut să nu zbor până la Ryan ca să îl bat până ameninţarea cu închisoarea va fi cea mai mică problemă a sa. Nu ştiu exact când trebuie să ajungă Olivia cu părinţii săi, dar aş da orice să îi văd expresia acelui nenorocit când este pus la masă cu ei şi tras la răspundere. Din păcate, ceva îmi spune că dacă asta se va întâmpla, mai am mult de aşteptat.

— Eşti bine? o întreb, privind-o.

Umerii căzuţi sunt indiciul că nu e bine, dar aş vrea să îmi spună că este, ca să mă pot preface mai uşor ca totul este în regulă. Însă ea scutură din cap şi nu trebuie să mă uit la ea ca să ştiu că este la un pas să plângă.

În sală intră Kent, habar nu am de unde sau de ce, sau măcar dacă are voie. Dar îmi dau ochii peste cap, ştiind că dacă ar putea, Nina mi-ar cere să o las singură cu el, pentru că este îndrăgostită. Aşa că îl privesc câteva secunde lungi înainte să apăs pe clanţă şi să ies, lăsându-i singuri. Până la urmă, Kent este cel care a salvat-o. Şi ştiu că şi el se simte vinovat. Nu ştiu de ce am încredere în el, dar am.

Pe hol îl văd pe Cole, butonându-şi telefonul şi îmi amintesc de reacţia sa când l-a văzut pe acel Brent trecând pe hol. Nu doar a înţepenit, ca şi Kent sau ca restul de aici, a pălit literalmente. Şi ştiu că nu e din cauză că era în aceeaşi încăpere cu un bărbat care cine ştie de când stă în închisoare. Aşa că mă apropii de el, pregătit să îl întreb de ce a reacţionat aşa. Nu ştiu de ce sunt curios, dar ştiu că atunci când ăla a trecut pe aici, nu a scăpat-o nici măcar o secundă pe Kacey din ochi, ca şi cum s-ar fi uitat la un magnet care este pe cale să dispară şi să se lipească de celălalt. Iar asta îmi ridică cel mai mare semn de întrebare.

— Cine era tipul ăla? îl întreb direct, când ajung față în faţă cu el.

Nu are o reacţie imediată, dar se opreşte din tastat cu câteva secunde înainte să îşi ridice privirea spre mine. Îşi închide ochii ca şi cum vrea să se calmeze. Şi devin sigur că am pus întrebarea nepotrivită. Păcat că nu îmi pasă.