Nouă mii de clipe

Capitolul 27 - Kacey

Mă mai uit încă o dată la noptieră, care acum este goală. Înainte erau melodiile lui Kael. Acum toate sunt în geanta de mână care stă desfăcută pe pat şi în care nu mai încape aproape nimic. Îmi iau ochii de pe noptieră şi îmi privesc telefonul pe care nu ştiu dacă să-l deblochez. Poate nu ar trebui să fac asta.

Poate nu ar trebui să fac nimic din ce vreau acum să fac. Poate ar trebui să desfac geanta de pe pat, să pun cântecele înapoi pe noptieră şi să le învăţ, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Să mă port în totalitate ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Dar s-a întâmplat. Şi toate astea... dor al naibii de tare.

Telefonul se luminează în mâna mea şi începe să vibreze. Răspund apelului înainte să înceapă melodia să răsune.

— Eu sunt la poartă.

Inspir, strângând telefonul şi întrebându-mă pentru a mia oară dacă să rămân acasă.

— Cobor în două minute.

Închid apelul şi bag telefonul în buzunar, trag de fermoarul genţii până la capăt şi mi-o pun pe un umăr. Înainte să ies pe uşă mai citesc biletul pe care l-am lăsat pe pat.

„Sunt la Andrea. Nu mă aşteptaţi la noapte."

Ies din cameră, apoi cobor scările şi ies pe uşa din spate, fără să mă uit în urma mea. Singura care ar putea să mă vadă este Agatha, iar ea mă vede aproape săptămânal plecând din casă cu o geantă în spate, ca să rămân peste noapte la cineva. Nimic nu pare special la plecarea mea de azi. Şi totuşi, este. Este prima dată când plec şi mă întreb dacă o să mă mai întorc.

BMW-ul roşu stă parcat lângă poarta din spatele grădinii, iar Kent mă aşteaptă sprijinit de el, foarte relaxat. Când mă aude se întoarce şi îmi zâmbeşte, băgându-şi telefonul în buzunar.

— M-ai aşteptat mult? îl întreb în timp ce pun geanta pe bancheta din spate, şi mă urc în faţă, sărind peste portieră.

Ştie că îmi place să fac asta. Şi aşteaptă ziua în care o să cad şi o renunţ la obiceiul ăsta, pe care el îl urăşte.

— Două minute.

Se urcă şi el la volan şi pornește motorul, plecând de pe loc.

— Ştii, dacă îmi spui să întorc maşina şi să te duc înapoi acasă, o voi face.

Îmi înfrânez impulsul de a-mi da ochii peste cap. Da, ştiu că ar face-o. La fel cum ştiu că atunci când vom ajunge se va întoarce spre mine cu jumătate de corp, mă va privi în ochi şi mă va mai întreba încă o dată dacă sunt sigură că vreau să fac asta. E felul lui de a-şi exprima dezacordul, susţinându-mă în acelaşi timp.

— Ştiu, dar nu vreau să faci asta.

— Cât de bine o cunoşti pe femeia asta?

Oftez.

— În acest moment, simt că la fel de bine pe cât îl ştiu pe tat... Jackson. E tatăl meu, Kent! Iar el nu mi-a spus asta!

— Şiii... Audrey ţi-a spus că este tatăl tău?

Îşi ia câteva secunde ochii de la drum ca să se uite la mine cu privirea aia „ştii că am dreptate şi că te voi convinge de asta". Urăsc privirea aia.

— Nu, nu ţi-a spus, îşi răspunde singur la întrebare. Şi totuşi, din toată situaţia asta, alegi să te încrezi în ea.

— În oricare altă situație, aș fi rămas la Audrey. Dar Jackson este ditamai avocatul. Este clar că şi-a folosit influenţa ca să mă ia de lângă ea.

Asta, plus faptul că m-a lăsat să cred că sunt adoptată, şi deşi ştia cât de mult mă doare că nu fac parte cu adevărat din familia asta nu mi-a spus niciodată că sunt fiica lui. Asta m-a rănit cu adevărat. Ştia şi cât de mult vreau să îmi cunosc părinţii şi pe lângă faptul că nu mi-a spus că el este tatăl meu, nu i-a permis nici măcar mamei mele să o facă.

— Bine, atunci de ce nu te-a căutat Audrey atâţia ani de zile? De ce acum?

— Asta am de gând să aflu diseară. Şi ştii ceva, mă întorc spre el, simţind cum încep să mă enervez, spune-mi direct ca nu eşti de-acord cu asta.

Brutalitatea cu care trage maşina pe dreapta mă face să mă clatin pe scaun şi dacă aş fi avut geamul ridicat, m-aş fi lovit de el. S-a enervat. Cumva, am reuşit să enervez cea mai calmă persoană de pe pământ.

— Ştii deja foarte bine că nu sunt de acord cu ce faci, nu trebuie să mă auzi spunând-o. Eu încerc să te conving pe tine că ceea ce faci nu e bine.

— De ce insişti atât de mult? Se poate mai rău? Cum poate situaţia să fie mai rea decât asta? Omul pe care l-am văzut ca pe tatăl meu mi-a ascuns că este tatăl meu! Iar Alexandra... naiba ştie care e treaba cu ea! Cine știe ce mai știe și Beverly. Tocmai am aflat că toţi mi-au ascuns ceea ce ştiau că vreau să aflu mai mult decât orice. Şi tu vrei să-i cred?

E rândul lui să ofteze. Şi o face din toţi plămânii.

— Tot ceea ce vreau să-ţi subliniez este că aşa cum eşti dispusă să o asculţi pe Audrey şi să o crezi, aşa ar trebui să fi dispusă să-i asculţi şi pe ei. Sunt sigur că au motive.

Nu mă interesează motivele lor.

Azi am chiulit de la o oră ca să stau singură, în sala de muzică. Nu ştiu cum sau de ce, a apărut Kael. Şi pentru câteva minute, cât a cântat, am uitat de tot. Şi de Jackson, şi de Audrey, şi de minciuni şi adevăruri... tot ceea ce nu am putut uita au fost ochii lui, vocea lui şi felul în care degetele lui creau un fel de mic Paradis cu acea chitară. Tot ceea ce vreau acum este să mă întorc în acea sală de muzică şi să-l aud din nou cântând, să creeze din nou acelaşi Paradis. Doar că de data asta aş vrea să-l facă permanent. Ca să nu mai fiu nevoită să aflu adevărul de la Audrey. Apoi de la Jackson. Iar eu să nu ştiu pe cine să cred.

***

Cobor din maşina prietenului meu fără să îi spun că ne vedem mâine la liceu. Sau orice altceva. Iar când îmi iau geanta din spate, fac tot posibilul să nu îl privesc în ochi. Şi nici nu vreau să mă uit la el când aud BMW-ul plecând.

Mă întorc cu faţa spre blocul înalt şi modern, în care Audrey mi-a spus că stă la etajul şapte. A fost atât de fericită când am sunat-o acum câteva ore să o întreb dacă pot rămâne peste noapte la ea încât nici nu mi-a mai păsat dacă ceea ce fac este bine. Mi-a păsat doar că am făcut-o să zâmbească.

Când fac primul pas, mă opresc. Îmi amintesc de foaia din buzunar pe care am găsit-o în bancă, când m-am dus în sala de clasă, după ce trecuseră trei ore de la minutele petrecute cu Kael în sala de muzică. Am citit-o şi răscitit-o azi de câteva ori, împăturind-o şi despăturind-o de o grămadă de ori. Acum, stă în buzunarul drept de la blugii mei, gata să fie recitită de ori de câte ori voi avea nevoie în următoarea perioadă.

O scot şi o mai despăturesc încă o dată, zâmbind când revăd cuvintele care parcă mi s-au tatuat pe creier, fiind singura încurajare reală pe care am primit-o de când am început să simt cum viaţa mi-o ia la vale.

Zâmbetele triste nu sunt dovada slăbiciunii. Ci a unei lupte despre care nu ştie nimeni cât de grea este.

-K