Nouă mii de clipe

Capitolul 47 - Kacey

Au trecut în mod oficial două săptămâni de când sunt împreună cu Kael. Oficial, din nou, cele mai frumoase două săptămâni din viaţa mea. Iar astăzi, este una dintre cele mai importante zile.

Astăzi am de gând să fac publică relaţia noastră.

Este un pas enorm pentru mine, din moment ce singurul iubit pe care l-am avut în liceu a fost Cole şi ştiu cât de enervant a fost să simt toţi acei ochi pe noi, dar sunt gata să trec din  nou prin asta pentru Kael. Ştiu că nu îi convine că ne ascundem, dar cred că pentru început aşa a fost mai bine. Pe de-o parte din cauza popularităţii mele. Apoi din cauza festivalului, la care toată lumea ştie că am cântat şi să apărem împreună două zile mai târziu ar fi fost declaraţia clară că el a fost misteriosul chitarist, pe care toată lumea încă îl caută. Apoi... a fost Cole. Care a avut parte de atâtea întrebări de la echipa de fotbal la care s-a întors, profesori, vechi prieteni, încât să mă afişez şi eu cu Kael ar fi dat totul peste cap mai rău decât era cazul.

Mda, să aşteptăm a fost cea mai bună decizie.

Motocicleta lui Kael se opreşte în faţa mea. Îşi dă jos casca şi se uită la mine zâmbind. Încă nu l-am anunţat ce vreau să fac astăzi. Vreau să fie o surpriză.

Mă sprijin cu mâinile de piciorul lui drept şi mă aplec să îmi lipesc buzele de ale sale. Închid ochii când palma să îmi cuprinde obrazul şi adânceşte sărutul. Pe măsură ce secundele trec, iar picioarele mi se transformă în gelatină, braţul său se înfăşoară în jurul taliei mele şi mă lipeşte de el cât poate de tare. Mă sărută, mă gustă, ia din mine mai mult decât credeam că pot oferi.

— Ei, îmi pare bine să te revăd, murmură depărtându-se puţin de mine, dar nu suficient cât să îmi pot ţugui buzele şi să nu o iau de la capăt.

Aşa că zâmbesc şi îmi las capul în jos, puţin jenată. E mult. Ce simt pentru el, e mult. E mai mult decât am crezut că o să simt şi chiar dacă raţiunea îmi spune să fac un pas înapoi, nu am curaj să o ascult. Îmi place tot ce se întâmplă cu el, tot ce mă face să trăiesc. În acest moment, este singurul care mă face să trăiesc.

Îmi ridică bărbia cu două degete, obligându-mă să mă uit în ochii săi cenuşii, calzi. Nu credeam că ochii lui pot exprima atâta căldură.

— Am o surpriză pentru tine, zâmbesc.

— Mai ajungem la şcoală?

Clatin amuzată din cap în semn afirmativ şi mă urc în spatele său pe motocicletă, cu mult mai multă uşurinţă decât o făceam la început. Îmi înfăşor braţele în jurul taliei sale şi îmi las capul pe omoplatul său.

***

Opreşte motocicleta la cinci sute de metri de poarta şcolii, unde a oprit mereu în ultimele două săptămâni şi cred că aşteaptă să cobor. Dar nu o fac. Îmi ridic capul sprijinit de el şi mă uit la el, în ochii lui, chiar dacă nu îi văd din cauza căştii de protecţie.

— Cred că e momentul să mergi până în parcarea liceului.

Nu îi văd expresia, dar ştiu că el o vede pe a mea, aşa că fac tot posibilul să rămân încrezătoare şi să nu mă gândesc prea mult la ce urmări poate avea afişarea noastră împreună. Îl conving, pentru că porneşte din nou motorul şi intră cu motocicleta pe porţile liceului, apoi o parchează pe locul ei obişnuit. Când deschid ochii şi mă uit în jurul meu... mda, chiar toţi se uită la noi.

— Mulţumesc, se întoarce spre mine şi îmi spune după ce îşi dă jos casca.

Eu îi zâmbesc şi mă dau jos de pe motocicletă, aşteptând să pună piedică. Întinde mâna, iar eu îmi împletesc degetele cu ale sale şi mă ridic pe vârfuri, lipindu-mi pentru câteva clipe buzele de ale sale.

Astăzi avem prima oră împreună, aşa că mergem împreună. O grămadă de persoane se opresc să ne felicite, iar eu le răspund zâmbind, el doar aprobă din cap, iar de la al doilea etaj deja văd că este săturat să tot audă felicitări de la nişte străini. Mă amuză oarecum, am încercat să îl avertizez că pentru câteva zile bune va fi în centul atenţiei, dar nu părea să mă bage în seamă. Eh, soarta.

O văd şi pe cea mai bună prietenă a Mellisei trecând ca un fulger pe lângă noi, tastând ceva grăbită pe telefon. Nici nu trebuie să văd mai multe. Ştiu ce conţine acel mesaj şi pentru cine e. Nu înţeleg de ce nu o lasă pe ea să descopere că suntem împreună, la urma urmei are şi ea ochi.

Dar cine sunt eu să judec?

Ajungem în clasă şi amica lui, Lara cred, se apropie mirată de noi.

— Ei bine, asta explică multe.

Face un gest cu mâinile prin care ne cuprinde pe amândoi, iar eu nu ştiu dacă să mă încrunt sau să întreb despre ce vorbeşte.

— Felicitări, spune într-un final şi pare sinceră.

Nu o cunosc. Dar pare sinceră.

— Mulţumim, îi spun.

Profesorul intră în clasă, iar eu îi mai arunc o privire lui Kael în timp ce el îmi dă drumul la mână şi se duce în ultima bancă. Mă aşez la locul meu şi îmi pun caietul pe bancă. Din obişnuinţă, întind mâna în bancă. Mereu am un bileţel în bancă la ora asta. Şi îl găsesc.

Să apari în faţa lumii ca cea care eşti cu adevărat cere cel mai mare curaj.

- K

Îl strâng în palme, zâmbind. Nu ştiu cine e. Dar oricine ar fi, nu vreau să îl pierd.