Nouă mii de clipe

Capitolul 75 - Kacey

E ciudat să mă întorc la liceu după tot ce s-a întâmplat şi să mă prefac că atâtea săptămâni nu au existat. Pentru ceilalţi nu au existat. Însă pentru mine... simt că toată viaţa mea se reduce la acele săptămâni. Au trecut sărbătorile. A trecut vacanţa. Şcoala tocmai a reînceput, iar acesta este ultimul meu semestru în acest liceu. Totul pare că a revenit la normalitate. Însă doar pare. Eu încă sunt dată peste cap.

Brent a fost omorât cu o injecţie letală, iar corpul său a fost îngropat într-un cimitir ales la întâmplare de mine, într-un loc pe care nici măcar nu am vrut să îl ştiu. Măcar de acolo nu va mai putea face rău nimănui.

Îmi mănânc liniştită prânzul, gândindu-mă la tatăl meu ucis de stat, aruncând din când în când o privire spre masa unde a stat Kael aproape un semestru. Ceilalţi din jurul meu continuă să vorbească şi mă bucur că mă ignoră. Am nevoie de linişte, ca să mă pot tortura singură în pace.

Nu i-am spus să rămână. Nu aş fi putut face aşa ceva. L-am rănit şi aş fi continuat să îl rănesc. Eram într-o stare deplorabilă şi aş fi vrut doar să rămân singură pe pământ, aşa că, chiar dacă prin absurd ar fi rămas, aş fi reuşit să îl îndepărtez mai mult decât am făcut-o în salonul spitalului.

Simt privirea prietenilor lui pe mine, chiar dacă nu mă uit la ei. Aşa că mă ridic de la masă şi îmi las tava plină de mâncare acolo, părăsind cu pași repezi cantina.

Ies pe coridorul holului, fără să ştiu unde merg. Am vrut doar să ies. Am atât de des momente din astea, în care am nevoie doar de... singurătate. Mi-am petrecut atât de mult timp înconjurată de oameni. Iar acum încep să detest felul în care se învârt prin jurul meu doar din interes. Cred că înţeleg de ce Beverly nu a vorbit atât de mult timp.

Trec pe lângă o uşă care mă face aproape să mă împiedic. Acesta este coridorul pe care l-am condus prima dată pe Kael, în prima lui zi aici. Tot aici ne-am şi certat prima dată.

Parcă a fost într-o altă viaţă. Cred că oarecum a fost, pentru că aveam o cu totul altă viaţă pe atunci. Voiam alte lucruri. Eram supărată că mama mea naturală, abia descoperită, nu m-a sunat când mi-a promis că o va face. Mă pregăteam să îmi fac curaj să o întreb cine e tatăl meu. Mda... o altă viaţă.

Iar uşa din dreapta este cea spre sala de muzică, unde eu şi Kael am petrecut ore. Unde ne-am apropiat. Unde am avut primul sărut. Şi unde voiam să îi spun că îl iubesc şi să îi dau cadoul de Crăciun pe care i-l luasem cu prea mult timp în avans ca să mă mândresc cu asta. Cu inima grea, apăs pe clanţă şi intru. E prima dată când o găsesc descuiată. Aprind lumina şi cobor cele câteva trepte, până ajung pe scena improvizată.

Privesc chitările de pe perete. A noastră lipseşte. A luat-o cu el, exact cum a promis că o va face. La urma urmei, chitara aia l-a făcut să participe la festival, iar asta ne-a făcut pe noi să ajungem ceea ce eram. Un cuplu.

Aş fi vrut să bănuiesc înainte să intru aici cât de greu îmi va fi. Nu doar că nu mai este aici... dar a mai şi plecat fără să îşi ia rămas-bun. Nu îl condamn, dar tot doare. Chiar foarte tare.

Mă aşez pe jos, unde mă aşezam de fiecare dată. Ce bine ar fi fost să nu retrăiesc momentele petrecute aici cu el.

— Nu, nu, nu.

Chipul amuzat al lui Kael mă priveşte de la vreo câţiva centimetri distanţă. Îl amuză. Toată situaţia mea îl amuză. Nu mi-am imaginat că să cânţi la chitară poate fi ceva atât de complicat.

— Ce nu am făcut bine? îl întreb, ofticată.

Cred că vrea să îşi dea ochii peste cap, dar se abţine.

— Şi chitara are un range mare. Nu se compară cu pianul, asta e adevărat, dar tot poţi să scoţi multe sunete din corzile sale. Iar tu le scoţi total pe dos.

Se ridică din poziţia turcească pe care o avea şi se aşază în spatele meu, punându-şi picioarele de o parte şi de alta a corpului meu. Da, sigur mă voi putea concentra aşa. Unul dintre braţele sale se aşază pe umărul meu, ajungând cu degetele la corzi. Cu celălalt îmi prinde mâna în a sa şi mi-o conduce spre ceea ce aparent se numeşte grif. Îmi aşază degetele cu ale sale. Obrazul său stă doar la câţiva milimetri de buzele mele. Nu mă pot abţine şi îl sărut scurt. Îi văd din nou zâmbetul cum i se formează, chiar şi fără să se uite spre mine. Şi când mă aştept mai puţin, îşi lipeşte buzele de ale mele, într-un sărut la fel de scurt cum a fost al meu pe obraz.

— Acum fi atentă.

Aproape mă bufneşte râsul în fața seriozităţii sale, dar reuşesc să mă abţin în ultimul moment. La urma urmei, se chinuie atâta pentru că eu l-am rugat. Până să îl cunosc nu m-am gândit că o să vreau vreodată să mă apuc să cânt la vreun instrument. Daaaar...

— Sunt.

În schimb, zâmbesc cu toţi dinţii spre el.

— Facem nişte acorduri simple, bine? Cel mai simplu mie mi se pare Em, care e Mi minor.

Îmi ghidează două degete pe două corzi diferite, apoi îmi apucă cealaltă mână şi mi-o trece peste coarde. Pot spune că aşa s-a născut prima notă muzicală din mâinile mele. Bine, mai mult ale lui.

— Ceva nu e în regulă la chitara asta, mă strâmb.

Îl aud pufnind. Îl simt pufnind.

— Ce?

— Cred că nu e acordată bine.

— Nu zău?

Mă priveşte neîncrezător. Aşa că îmi trec un deget peste una dintre corzi, anume cea care mi se pare... moale.

— Nu poţi să îi faci ceva?

Se pare că ceva din ceea ce spun este crezut de el. Se uită la ea, apoi roteşte una din cheiţele chitarei.

— Mai bine acum?

Mai încerc încă o dată coarda, dar nu observ vreo schimbare. Aşa că rotesc şi eu de aceeaşi cheiţă ca şi el. Nu ştiu ce fac prost sau dacă fac totul prost, dar cu un sunet scurt şi foarte puternic, coarda se desprinde de cheiţă şi rămână atârnată. O privesc cu teamă. Tocmai i-am stricat chitara lui Kael.

Însă el nu pare deranjat. Izbucneşte în râs şi îşi sprijină capul de umărul meu, hohotind minute bune.

— Sper că acum este suficient de acordată.

Închid ochii şi zâmbesc, mai mult jenată. Clar, chitara nu e de mine.

Şi chiar nu e de mine. Aceea a fost prima şi ultima lecţie pe care am făcut-o. Nu ştiu care dintre noi a evitat subiectul mai cu ardoare, dar cu siguranţă am învăţat două chestii importante în acea zi. În primul rând, corzile unei chitare sunt ridicol de sensibile.

În al doilea rând, mă îndrăgostisem.

Ies din sala de muzică când se sună şi mă îndrept spre următoarea oră, la fel ca în oricare altă zi de până acum. Zâmbesc, vorbesc, dar nu sunt pe deplin conştientă de ce îmi zice lumea. Devin conştientă de ce se întâmplă în jurul meu abia când îmi pun geanta în bancă şi aud un foşnet de hârtie.

Îmi întind mâna înăuntru, iar de-acolo scot un bileţel. Mă încrunt nedumerită.

Este primul bilet pe care îl găsesc de când Kael s-a mutat. Să fiu sinceră, mereu am sperat ca el să fie cel care îmi lăsa biletele. În ele erau sfaturi pentru situaţii pe care doar el le ştia. Şi chiar dacă nu l-am întrebat asta niciodată, am vrut mereu să ştiu dacă el era.

„Cum ar fi fost dacă... " este că „a fost o dată ca niciodată " a unei alegeri pe care o regreți. Trăiește fără să-ți spui „cum ar fi fost dacă ". „ Cum ar fi fost dacă " te încetinește. Te oprește. Iar în final, te distruge.

Nu lăsa câteva cuvinte să te distrugă.

- K

Iar acest bilet, găsit în bancă când el a plecat în altă parte a ţării, este cea mai bună dovadă că, din nou, speranţele mele au fost deşarte.