FINALIZATĂ
NEW HAVEN - volumul II ||Cărțile se pot citi independent||
❞ Nu înţeleg de ce mereu pare că suntem în lumi opuse, iar în realitate nu reuşim să ieşim din lumea noastră. ❞
Kacey a avut tot ce și-a putut dori cineva de vârsta...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nici nu ştiu când a trecut prima săptămână de şcoală.
M-am trezit în fiecare dimineaţă devreme. Am stat la toate orele. Am stat cu Nina după şcoală. M-am ascuns în sala de muzică şi am cântat la chitară.
Dar cea mai importantă parte este că mi-am încălcat cea mai sacră regulă: mi-am făcut prieteni. M-am ataşat de oamenii de aici. De-a lungul timpului, am încălcat această regulă de mai multe ori decât aş vrea să recunosc, iar de fiecare dată a fost la fel. Am plecat. Apoi am suferit. Am jurat că nu o să mai încalc această regulă. Apoi iarăşi m-am ataşat de cineva. Şi ciclul s-a repetat. Nu ştiu de ce mi-am imaginat că de această dată va fi diferit. Aparent, nu contează de câte ori mi se serveşte o lecţie, eu continui să greşesc.
Dacă Nina m-ar auzi, ar zice că doar eu sunt în stare să cred că să-ţi faci prieteni este un lucru rău, dar după patru ani de liceu în care se va muta dintr-o parte în alta, îmi va da dreptate.
— Heeii, îşi flutură Căpşunica mâna prin faţa ochilor mei, ca să îmi atragă atenţia.
Pe Căpşunica o cheamă de fapt Rachel, dar eu mă încăpăţânez să-i zic Căpşunica, spre disperarea ei. Deşi, ar trebui să îi schimb porecla în Morcovel, pentru că azi e toată portocalie. Doar că nu miroase a morcovi. Păcat.
— Ce? întreb, prefăcându-mă că am fost aici cu mintea în ultimele cinci minute.
— Chris ţi-a zis că Nina a picat la biologie şi ai zis „mişto". Şi, apropo, nici măcar nu e posibil să pici la biologie din a doua săptămână de şcoală, deci zi la ce te gândeai.
Căpşunica e insistentă din fire. Dacă nu era, nu cred că m-aş fi aşezat la masa lor în a doua zi de şcoală. Sau a treia. Sau a patra. Dar aş fi făcut orice ca să tacă şi să nu mă mai bată la cap. Era disperată să se mai împrietenească cu cineva, ca să nu se mai simtă că a cincea roată când stă la masă cu Chris şi Harris. Care sunt un cuplu. Şi m-a găsit pe mine.
Stau la masă cu ei de doar câteva zile şi se poartă cu mine ca şi cum suntem colegi din clasa întâi. Încep să cred că sunt singurul din şcoala asta care chiar nu vrea prieteni.
— Cum e Festivalul Bobocilor?
Nu am adus vorba de asta până acum. Nu am spus nimănui că voi cânta la el. Nici măcar Ninei.
Toţi de la masă se încruntă nedumeriţi.
— Am văzut un afiş, vin cu prima explicaţie care îmi trece prin cap.
Harris se încruntă şi pun pariu că încearcă să-şi amintească cum a fost anul trecut.
— E destul de mişto. Speram că anul ăsta să îl facă afară, dar au schimbat în ultimul moment şi îl lasă în sala de festivităţi. Acum doi ani a fost o tipă care desena atât de frumos... acum se pregăteşte pentru Şcoala de Arte sau ceva de genul. A zis că dacă nu participa la Festival şi nu ar fi remarcat-o un profesor, părinţii ei nu ar fi lăsat-o în veci să abandoneze Medicina. Deci e fain. Vrei să participi?
Întrebarea lui a sunat ca şi cum ar fi vrut să ştie de ce mi-am pus şosete de culori diferite. Amuzamentul din vocea lui mă face să-mi dau ochii peste cap.
— N-o să vezi aşa ceva.
Teoretic, nu particip. Sunt „DJ", după nişte criterii foarte ciudate ale directoarei.
Căpşunica se uită la mine ca şi cum nu m-ar crede. Mă uit şi eu la ea, provocând-o să zică ce gândeşte.
— Arăţi de parcă ai vrea să participi, afirmă sigură pe ea.
— Arăt ca un om care a văzut un afiş pe hol.
Replica avea mai mult sens în capul meu.
Cei trei încep să discute despre cum a fost anul trecut la festival, iar eu îi ascult, până când atenţia îmi este distrasă de un corp micuţ şi un cap blond care trec literalmente ca fulgerul prin cantină, ieşind afară.
Ştiu deja cine e. K.C.
Sunt la o clipă distanţă să mă duc după ea şi să văd dacă este în regulă, dar nu o fac. Rămân pe scaunul cantinei, prefăcându-mă că îi ascult pe cei din jurul meu şi că nu am văzut-o. Dar am văzut-o.
Este prima dată când o văd de săptămâna trecută, de când i-am spus, din nou, tot ce mi-a trecut prin cap fără să apuc să mă gândesc dacă este şi adevărat.
Nu ştiu ce are fata asta de nu mă lasă să-mi iau gândul de la ea. Nu mai văd întunericul nopţii, ci ochii ei întunecaţi. Nici Soarele nu mai e soare, ci este părul ei. Într-un mod enervant, K.C. a devenit şi ziua şi noaptea pentru mine.
Şi dacă tot am încălcat cea mai importantă regulă, pot să mai încalc încă una.
